OST: My Dying Bride – Sear Me MCMXCIII

Părul Ei... Ce altceva putea el să fotografieze... Nu, nu putut este cuvântul corect pentru că O avea în obiectiv în toată splendoarea Ei. A văzut-O doar o dată şi s-a îndrăgostit de Ea. Dar asta se întâmpla cu destul de mult timp în urmă. Destul de mult timp în care a aşteptat. Singura lui realitate era Ea, singura lui imaginaţie era Părul Ei. O privea întotdeauna în întregime dar Îi vedea doar Părul superb care întotdeauna Îi umplea ramele din imaginaţia lui cu tablouri ce aveau să fie privite cu ochii închişi în toate nopţile din viaţa lui. Ceea ce a aşteptat el a fost utopia. Aranjarea, strălucirea, culoarea... A aşteptat ziua în care Părul Ei putea să-i ofere imaginea nemuritoare care să-l hrănească pentru tot restul vieţii. Şi într-un final s-a întâmplat.

Nu ştie prin ce miracol dar s-a întâmplat. Exact cum visase, Ea şi-a despletit părul, şi L-a îndreptat şi şi L-a vopsit în cea mai neagră nuanţă de Roşu. N-ar putea spune cât timp a trebuit să aştepte pentru ca Ea să fie atât de perfectă pentru că toată viaţa lui se rezuma la Ea, iar timpul nu este măsurabil în imaginaţie. Infinitul se poate petrece într-o secundă de imaginaţie. Dar s-a întâmplat. Cu cea mai mare grijă şi-a scos aparatul foto de dimensiuni uriaşe, şi l-a asamblat cu o viteză care te făcea să crezi că Femeia avea să se evapore în câteva secunde iar acum era singura lui şansă să O fotografieze. Viteza era din când în când încetinită de inima lui care bătea atât de tare încât trebuia să se oprească câteva secunde doar pentru a nu muri. Încă.

A fixat obiectivul. Putea să O fotografieze din orice unghi şi în întregime pentru că Ea se plimba prin cameră. Însă el a fixat obiectivul în întregime pe Podoaba Ei Capilară. A simţit că toată viaţa lui capătă sens în secunda în care a apăsat pe buton iar aparatul a început să scoată un ţiuit infernal. Evident nu era un aparat de fotografiat ordinar. Ce avea el să facă cu o simplă poză ? Sufletul îi era plin de poze, mult mai vivide decât o bucată de hârtie. Nu, aparatul reprezenta munca lui finită şi geniul său infinit. Era evident un geniu sau ceva deasupra lui. Pentru că imaginaţia este strict limitată de materia cenuşie iar imaginaţia lui era ceva de neimaginat pentru ceilalţi. Iar aparatul era dovada fizică. Prima.

A durat o săptămână. A stat zi şi noapte lângă aparat având grijă ca nimeni să nu se atingă de el, iar din când în când mai introducea câte o substanţă chimică în el. Într-un final din aparat a ieşit ceea ce semăna cu o fotografie banală, însă după cum o mânuia el şi după sclipirea din ochii lui era clar că era ceva mult mai special. La foarte scurt timp după apariţia Fotografiei, aparatul a încetat orice sunete şi încă o uşiţă de compartiment s-a deschis. El a scos din aparat o cutie rotundă metalică în care era un Lichid ce se vedea clar din exterior. Atât de puternic încât cutia realizată din cel mai dur titan de pe pământ părea transparentă. A dezasamblat aparatul şi a plecat spre casă. Nici nu îi păsa că de şapte zile nu a mai mâncat nimic. Cui îi pasă de trup când sufletul este atât de înfometat. Avea Ingredientele pentru prima şi singura cină a sufletului său. Reţeta o inventase tot el.

S-a încuiat în casă şi şi-a descuiat restul casei. A scos Fotografia şi cutia cu Lichid şi s-a dus într-o cameră complet albă, cu o singura masă în centru. Nimic altceva în rest. Nu avea nevoie de nimic. Pe masă era cea de-a doua dovadă fizică a geniului său. La baza sa, o tavă dreptunghiulară în care el a turnat Lichidul din cutie. În drepta tăvii se înălţa un braţ de metal solid, gros de vreo zece centimentri şi înalt de cel puţin un metru. În centrul braţului era un motor cu un ax paralel cu tava, iar pe axul respectiv era montată o tijă metalică destul de subţire care avea în cap un ac în formă de con, iar vârful conului în poziţia statică în care era acum aproape că atingea lichidul din tavă. Lângă motor mai era un dispozitiv destul de mare sub forma unei cutii a cărei uşă a deschis-o el imediat după ce a vărsat Lichidul în tavă. A introdus cu mare grijă înăuntru Fotografia şi a închis uşa. A studiat puţin aparatul, a dat din cap şi s-a depărtat. A tras aer în piept pentru a-şi linişti inima care bătea grăbită. Săraca.

A încuiat uşa cu mare atenţie. A apăsat pe câteva butoane şi totul a început să se mişte. În scurt timp el, dispozitivul şi pereţii albi se aflau la zeci de metri sub pământ, în linişte şi întuneric. Şi cel mai important, singuri pentru eternitate. S-a dezbrăcat. S-a dus lângă aparat şi a apăsat singurul buton care părea să existe pe el. Motorul s-a pus în mişcare. La început foarte încet, tija metalică cu conul din vârf se mişcau descriind în aer un cerc perfect cu diametru de un metru perpendicular pe tava cu Lichid. În câteva secunde tija se mişca atât de repede încât vârful conului a început să se încingă, să se dilate şi să atingă foarte uşor Lichidul. La fiecare atingere se vedeau scântei pănă ce s-au transformat într-un Foc intens, roşu, localizat numai deasupra tăvii cu Lichid. Compartimentul cu Fotografia a început să se lumineze foarte puternic. De la atâta Foc şi Lumină se vedeau şi pereţii albi. Fumul degajat de Focul de deasupra Lichidului se ridica în aer şi trecea prin compartimentul cu Fotografia, fiind apoi purtat de lumină spre pereţi. Acesta se depunea pe pereţi în diverse forme şi nuanţe astfel că pereţii semănau cu pânza unui pictor care tocmai realizează un tablou. O capodoperă.

El a început să plângă. S-a dus lângă unul dintre pereţi şi l-a atins. Era moale... era Părul Ei... Plângea în hohote. Acum se năştea, viaţa lui nici nu a început încă, însă ştie deja cât de perfectă are să fie. S-a uitat la aparat şi a zâmbit. Fumul a început să vină fix spre el. Parcă era atras doar de nările lui. Îl simţea cum îl omoară, îl simţea cum îl naşte. Şi-a şters lacrimile, şi-a pus capul pe peretele moale şi a strâns în mâini cât a putut din Părul ei. A închis ochii pentru totdeauna... totdeauna noastră.

A deschis ochii în lumea lui pentru totdeauna... totdeauna lui.