aici pot scrie cei care au fost prea zgârciţi să-mi dea un sms...

[edit: dacă nici poza asta nu vă place, atunci chiar n-aveţi ce căuta aici... şi poza veche]

La Science Des Rêves (The Sience Of Sleep)

cu ocazia festivalului de film francez, am avut ocazia să revăd minunăţia asta de film la cinema... ce plăcere...

prima dată când l-am văzut a fost acu doi ani, pe vremea când mă uitam la filme foarte târziu în noapte... şi a mers perfect... la fel de bine a mers şi acum...

îmi menţin nota de acum doi ani... 9.75

[btw, încă un film foarte mişto care mai rulează la festival este Nuovomondo, mâine la 10... eu n-am cum să ajung că tre să fiu în service, dar îl recomand cu plăcere altcuiva...]

Dolce Far Niente

un film de marele Nae Caranfil, despre o perioadă din viaţa lui Stendhal când era încă necunoscut, petrecută în Italia în compania maestrului Rossini şi a unor contese frumoase... un paradis, ar părea... pentru el săracu, nu...

nu e deloc un film prost, e chiar destul de bun, cu umor şi o ironie de foarte bună calitate, cum m-a obişnuit deja nenea Caranfil... doar că... limba română are mult mai mult farmec în filmele lui Caranfil decât franceza... se potriveşte de minune cu stilul lui... şi de aia Dolce Far Niente probabil este filmul care îmi place cel mai puţin din seria lui... mai am de văzut unul...

nota 8.99

Public Enemies

doar pentru că e cu Johnny Depp... dar doar pentru asta... şi pentru ceva muzică... dar doar atât...

regia este de căcat... are nişte scene lungi în care se împuşcă o grămadă de oameni între ei pe timp de noapte şi habar n-ai cine trage în cine, care-a murit şi care pleacă cu maşinile şi care mor în maşini... şi are unele scene filmate în stil low-budget, adică fără efect de film pe mişcare, ca în sitcom-uri... nu ştiu ce efect a vrut regizorul să creeze cu asta, dar mie mi-a displăcut total...

Otis Taylor – Ten Million Slaves

nota 8

Le Concert

nu mă aşteptam la mare lucru de la el... până săptămâna trecută când a apărut în programul de la Studio nici măcar nu auzisem de el sau de Radu Mihăileanu... cât de bună putea să fie o combinaţie de regizor român şi actori jumate ruşi şi jumate francezi ?

păi, uite că poate să fie o combinaţie perfectă... filmul este superb, perfect... are absolut tot ce ţi-ai putea imagina şi regia este realizată cu o precizie incredibilă, nimic nu e lăsat la întâmplare sau gratuit...

se trece de la rusă la franceză de la o scenă la alta... de la evrei care vând icre negre din geamantane, la ţigani care vin cu şatra în cel mai luxos teatru din franţa... de la obsedaţi de muzică clasică la obsedaţi de comunism... toate care se întrepătrund în două ore de film perfect...

niciodată n-am plâns la un film la care am râs aşa de tare... lacrimi de la muzică... doar de la muzică... menia, tu erai dărâmată după film, nici nu puteai să te mişti de emoţii... sorin era roşu la faţă şi îşi ştergea lacrimile din colţul ochilor... ghemul nu era prea afectată, dar aşa e ea, nici concertul metallica nu i-a plăcut... creţu nu ştia dacă să-şi trădeze lacrimile şi să râdă...

şi ghemule, filmul a fost filmat în românia... de aia ai zis tu că ce bine semăna clădirea aia din film cu casa scânteii... şi de aia ambulanţa din faţa romexpo-ului semăna cu aia din film...

perfect... nota 10

[btw, târgul de carte nu a fost cine ştie ce... mai nici o carte nouă interesantă, accentul (ca întotdeauna) pe cărţile de la ziare ieftine şi căcaturi comerciale cu reclame în staţiile de metrou... ghemul a stat o oră la coadă ca să ia autograf de la Salman Rushdie...]