ăştia de la Facebook sunt cretini ?

când vreau să adaug un prieten, îmi apar tot felul de coduri de verificare, dintre care cel de sus nici măcar nu a fost cel mai indescifrabil, ca ăsta de pe last.fm pe care n-am fost în stare să-l înţeleg vreodată, sau, atunci când sunt descifrabile, toate sună porno... (fraza asta a fost alambicată rau, adică până şi eu îmi dau seama)...

şi, când încerc să-mi verific contul, zice (ei, facebook) că trebuie să-mi trimită un sms şi că trebuie să selectez ţara din care sunt... şi în fereastra aia singura ţară care nu există în listă este românia... dar în schimb există următoarea ţară cu nume cam lung :D... cretini...

şi traducerea meniurilor este din părţi, plin de mesaje precum titlul postului...

Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta

“Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă! Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!”

dar asta nu înseamnă că povestea lor de dragoste dată dracului este singurul fir narativ al cărţi... oh, nu nu nu...

această carte are absolut orice ţi-ai putea dori... de la satana la iisus, de la behemoth la pilat din pont, de la hilar la romantic în câteva rânduri... a dracului carte, are tot ce mi-aş putea dori de la ea...

“— Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverinţă din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpăţînare.
— În ce scop? întrebă sever motanul.
— În scopul de a o prezenta miliţiei şi consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici.
— De obicei, noi nu eliberăm adeverinţe, preciză mota­nul încruntându-se, dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepţie.
Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, cînd Hella, goală puşcă, se şi aşeză la masa de scris şi motanul îi dictă:
— „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Ni­kolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomo­ţie”... Hella, deschide paranteza, scrie „vier”, şi închide pa­ranteza. Semnează: Behemoth.
— Şi data? piui Nikolai Ivanovici.
— Noi nu punem dată; dacă are dată, hârtia îşi pierde va­labilitatea, ripostă motanul, semnînd adeverinţa. Apoi scoa­se de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei şi, aplicînd pe dovadă parafa „Achitat”, o înmână lui Nikolai Ivanovici.”

woland, koroviev, behemoth, azazello şi hella sunt nişte personaje incredibil de haioase... maestrul şi margareta sunt două personaje foarte romantice şi nebune, iar iisus şi pilat din pont completează cartea cu partea de visare şi conexiuni imposibile, de care e atâta nevoie pentru a primi nota 10 din partea mea...

zborul margaretei deasupra moscovei, balul satanei şi călătoria finală sunt capitolele de referinţă ale cărţii... magnifice... sfârşitul cărţii este absolut perfect şi chiar m-a surprins teribil şi nu ştiu ce ar putea fi mai perfect decât ce a scris bulgakov în ultimele 50 de pagini ale cărţii...

“Luna e stăpână, luna joacă, dansează, se zbenguie. Atunci, din şuvoiul de lumină se des­prinde o femeie de o frumuseţe răpitoare, care se apropie de Ivan însoţită de un bărbat cu barbă lungă şi priviri speriate. Frumoasa îl ţine de mână. Ivan Nikolaevici îl recunoaşte numaidecât. E oaspetele nocturn. Numărul o sută optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici îşi întinde braţele spre el şi-l întreabă pătimaş:
— Va să zică, acesta a fost sfîrşitul?
— Acesta, discipolul meu, îi răspunde numărul o sută opt­sprezece, iar femeia vine lângă Ivan şi-i spune:
— Acesta, desigur. Totul s-a sfârşit şi toate au un sfârşit... O să te sărut pe frunte, şi totul o să fie bine pentru dumneata...
Vorbind, se apleacă şi-l sărută pe frunte, iar Ivan se în­tinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi şi se îndepărtează împreună cu tovarăşul ei de drum, spre lună...
Atunci luna se dezlănţuie cu înverşunare, aruncînd şu­voaie de lumină asupra lui Ivan, stropii ei se preling pretu­tindeni, odaia e inundată de lumină, razele lunii se leagă­nă, se ridică mai sus, potopesc patul. Şi Ivan Nikolaevici doarme mai departe, cu o expresie fericită pe chip.
Dimineaţa se trezeşte tăcut, dar pe deplin liniştit şi sănă­tos. Memoria lui chinuită se potoleşte şi, pînă la următoarea lună plină, pe profesor nu-l mai tulbură nici călăul fără nas al lui Hestas, nici al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.”

cu tot respectul pentru Fowles şi pentru al său Colecţionarul, cu tot respectul pentru Nabokov şi pentru a sa Lolita, nu cred că am citit ceva mai frumos decât Maestrul şi Margareta până acum... şi Iulia zicea că sunt prea ateu ca să o pot aprecia... ntz ntz ntz...

mulţumesc ghemule, atââââââââââta pepene pentru tine... mă cunoşti mult prea bine...

când toate fetele care ţi s-au părut superbe în facultate se strâng într-o singură cameră de cămin lângă tine... când poţi lejer alcătui un miss univers din fete care sunt la câţiva metri de tine şi când bei prea mult... roşul nu se spală...

şi reîntâlnirea cu foştii colegi de la A, de la G... şi bancurile lui Alin... şi cântatu pe Wish You Were Here...

şi vodka... “ia gheorghe de aici” / “ce e ?” / “suc de mere... cu vodka” – asta de la 3 persoane diferite...

la mulţi ani voi două...

şi visele de după... buzele roşii... iar nu o să-mi revin două zile...

şi cum se leagă totul în melodia superbă pe care am descoperit-o chiar ieri dimineaţă...

Tiarra – Ielele

Se mişcă pădurea cu foşnetul aiurea
Aprinde luna, ascultă furtuna
Şi vântul în zbor prin părul lor
Noaptea tăcută paşii le frământă

Sunt ielele, ielele, nebunele
Sunt ielele, ielele, nebunele

Şi trupurile lor pe pământul gol
În iureşul jocului, la lumina focului
Se mişcă pădurea cu foşnetul aiurea
Aprinde luna, ascultă furtuna

Sunt ielele, ielele, nebunele
Sunt ielele, ielele, nebunele

Ca prin vis te cheamă la ele
Nu te uita în ochii lor
În mintea ta te îndeamnă la uitare
Nu te lăsa cuprins de visare

Paşii lor în noapte se-aud printre şoapte
Umbrele lor se coboară uşor
Se pierd în zare, rămân doar lacrimi amare
În urma lor te topeşti de dor

ce voce are Anda...

chiar când credeam că am trecut peste ei, m-a lovit încă o obsesie... nu ştiu cum de nu am ascultat capodopera asta până acum... o melodie epică în adevăratul sens al cuvântului, cu peste zece minute în lungime şi atâtea schimbări de ritm de nici nu pot să le număr... de fapt ştiu cum de nu am ascultat-o... nu puteam să trec de Testament :D

Trooper – O Viaţă Este Prea Mult

Partea I

Şi ce dacă gânduri nu mai am,
Şi ce dacă timpul s-a oprit în mintea mea,
Şi ce dacă-ncerc să mă ascund... (nu pot)
Să te găsesc, să te privesc şi să te uit...

Şi nu mai pot aşa, alerg în lumea ta... da
Pentru fiecare zi, pentru anii care vin,
Pentru visul meu de-a şti că pot zbura,
Focuri se aprind pe cer, singur mă ridic spre el,
Aripi cresc din soare – pot zbura.

Lumea fără tine nu o vreau,
Printre cărţi, o ghicitoare-mi spune totul clar:
“N-ai s-o ai pentru că ai sa mori
Şi nu te poţi ascunde, se va sfârşi în zori...”

Şi nu mai pot aşa, alerg în lumea ta... da
Pentru fiecare zi, pentru anii care vin,
Pentru visul meu de-a şti că pot zbura,
Focuri se aprind pe cer, singur mă ridic spre el,
Aripi cresc din soare – pot zbura.

Partea a II-a

Stau singur, m-ascund, privesc în trecut,
Gânduri se scurg, în noroi le arunc,
E noapte şi ger, în mine – furtună,
Ştiu că de azi n-am să mai văd lumină...
Dar pe tine nu te uit.

În stele te văd, (tu eşti) eşti ca o lumină,
Aş vrea să te simt un minut lângă mine.
Nu ai să ştii (de ce) pe unde-am plecat,
În ce ploi am urcat, din ce ploi am picat...
Dar pe tine nu te uit.

Mai dă-mi doar o zi şi tot se va sfârşi,
Mai dă-mi un sărut, apoi am să te uit
O ultimă seară – ce moarte genială!
Un ultim răspuns în gând ai să-l auzi.

Partea a III-a

Priviri se-agaţă-ncet de noi,
Priviri mă trag ca un pietroi şi simt – e în zadar.
Când vântul şopteşte c-ai plecat,
Pentr-o secundă mor şi iarăşi vin să te găsesc.

Dacă mâine n-aş mai fi,
Oare îţi vei aminti
Tot ce-a fost cu noi odată.
Dacă mâine, poate,
Am să plec în şoapte,
Tu vei fi la fel ca azi.

Când am aflat că pentru voi
În viaţă a face rău este un scop, mai bine plec.
În cer am pierdut ce am iubit,
În cer am să caut liniştit acum sufletul tău.

Dacă mâine n-aş mai fi,
Oare îţi vei aminti
Tot ce-a fost cu noi odată.
Dacă mâine, poate,
Am să plec în şoapte,
Tu vei fi la fel ca azi.

Partea a IV-a

A mai trecut o zi, departe eşti mereu,
Cât de mult mi-e dor s-aud un gând al tău,
Nu pot să exist fără iubirea ta,
Simt în suflet şi mi-e greu atingerea.

E scris în stele tu să fii cu mine
În viaţa asta scurtă şi străină,
Şi-n fiecare zi de-apoi, în rai vom fi tot doi,
Şi-n fiecare zi de-apoi vom fi tot noi...

O viaţă este prea mult pentru un minut de moarte...
O viaţă este prea mult...

singurul mic minus al acestei melodii este că are prea puţine solo-uri... adică vezi melodii epice de referinţă (Armageddon, Keeper of the Seven Keys sau Halloween) care au un milion de solo-uri în ele :D... dar în rest, numai de bine...

Apocalyptica – Inquisition Symphony

una din melodiile mele all-time favourite, după cum am declarat cu mult timp în urmă... m-a re-obsedat zilele astea :)...

ciupitul corzilor de la început, min 1:37 (cu 2:54), secundele 3:32-3:35 şi tobele la final... o capodoperă...

aşa îmi aminteşte de concertul din 2006, care a fost fantastic... printre cele mai bune din toate la câte am fost... de vis... ce rău îmi pare că nu n-am scris recenzie atunci, că merita...