câteva vorbe despre teambuilding-ul de acum două săptămâni, pretext pentru pozele care vorbesc singure...

experienţa de campare a fost în cea mai mare parte ok, dacă n-aş fi fost eu idiot şi nu m-aş fi zgârcit la cel mai ieftin sac de dormit din decathlon, pe care nu văzusem că scrie “de la 20 de grade în sus”... evident, între dealurile alea n-au fost 20 de grade noaptea, să tot fi fost spre 5 grade... în prima seară m-am culcat liniştit în pijamale, apoi din oră în oră mă sculam să-mi mai pun ceva pe mine, de-am ajuns să dorm cu fesul în cap...

dar trecând peste asta şi exceptând igiena, totul a fost minunat... vremea perfectă, mâncare şi băutură destulă... cu igiena a fost mai nasol pentru că izvorul promis se surpase iar râul care trecea pe acolo era destul de murdar, dar cumva am reuşit să ne spălăm şi-n ăla... memorabilă faza când m-am dus să caut un loc mai curat din râu şi am mers vreo 100 de metri de tabără şi m-am aşezat pe vine lângă râu să mă spăl pe faţă, când aud din depărtare: “baaaaah, te caci ?”... eu: “nuuuu“... el: “biiine, că vreau să trec pe lângă tine“...

experienţa din peşteră a fost superbă, mai puţin costumele de neopren care au fost foarte greu de îmbrăcat şi suportat până la intrarea în peşteră, dar fără ele am fi murit înăuntru, deci na, un compromis sănătos... am mers prin peşteră câteva ore, prin întuneric, printre pietre şi am înotat prin râu... a fost superb...

am avut timp şi de activităţile tipice, după cum se poate vedea din poza de mai sus... atâta fericire...

deci da, succes maxim, din nou...

Galerie Foto Teambuilding 2013

aventurile prin iugoslavia continuă... sâmbătă dimineaţă am vizitat centrul belgradului (de data asta pe lumină) şi am ajuns într-un părculeţ în care era un muzeu al armatei probabil, plin cu tancuri şi tunuri... foarte interesant semnul de pe iarba verde care zicea că dacă păşim pe iarbă ne riscăm viaţa (sunt curios după cât timp se dezamorsează singure minele şi bombele în pământ)...

foarte mişto se vede de sus dunărea care trece prin centrul belgradului...

pe la ora 12 am dat să plecăm spre zagreb, căutând autostrada care începe chiar din mijlocul belgradului... la un moment dat eu mă opresc la un cedează trecerea, şi altul în spatele meu... reacţia mea imediată a fost “ce pula mea fac ăştia ?”, trag frâna de mână şi mă dau jos fulger... din maşina din spatele meu (o miniatură renault twingo de acu o mie de ani) se dă jos un italian de o mie de tone, care îmi întinde umil mâna să mă salute... în timp ce dau mâna cu el, zic exasperat: “WTF ?”, la care el arată către cer cu ambele mâini, semn că tocmai i se arătase dumnezeu sau ceva de i-a căpătat toată atenţia, şi zice “mi scuzi, mi scuzi”, apoi îmi dă drumul la mână şi se apropie de maşina mea, îmi dă cu mâna pe bară s-o şteargă de praf şi aduce la vedere o zgârietură mică rezultată mai mult din compresia barei decât din contact, la care îmi face semn cu mâna spre bară şi zice “niente, niente”… între timp se dăduseră jos şi alex şi paul de frică să nu fiu nervos şi să mă iau la bătaie cu ăla, deci eram 3 la 1... după ce-mi mai zice niţel că “niente, niente” ne suim în maşini şi plecăm... eu, scârbit: “toţi dobitocii”…

după ce ne-am mai învârtit de vreo două ori pe un bulevard căutând intrarea corectă pe autostradă, ieşim în sfârşit şi din belgrad, trecând pe lângă periferia nu la fel de frumoasă ca centrul, plină de clădiri bombardate, încă cu găuri în ele...

la vama dintre serbia şi croaţia n-am avut nici o problemă şi am trecut foarte repede dincolo... absolut impresionantă coada de tiruri care aşteptau în linie să intre în serbia... coadă de sute de tiruri  care nu se mişcau... mergeam cu 130 pe autostradă de câteva minute şi tot nu se terminase coada... şoferii ăia probabil stau o săptămână să intre în vamă... ce meserie... probabil e plin de curve pe lângă ei...

pe la 17 ajungem în zagreb şi parcăm undeva spre centru, într-o parcare cu plată... încercăm să ne dăm seama cum e cu aparatul de plată automată, dar nu scria nimic în engleză şi nu suntem în stare... oprim singura persoană din preajmă şi-o întrebăm ceva, la care ea “parle vu franse ?”… la care noi toţi aproape în cor “un peo”… ne-am dat repede seama că de fapt mult mai puţin de-un “peo”… după multă luptă cu aparatul care nu voia să ia nici cardul şi nici să ne dea tichet, afişând mereu un mesaj care începea cu “nema”, ne-am dat seama că de fapt e sâmbătă şi parcarea e gratuită în weekend...

zagrebul a fost cel mai liniştit oraş în care am fost... foarte puţină lume pe stradă şi nici pe departe la fel de tineri sau gălăgioşi ca în restul capitalelor... am căutat destul de mult un loc în care să putem mânca ceva pentru că peste tot am dat numai de terase şi cafenele, cu nişte mese înguste pe care nu se servea mâncare...

după ce-am mâncat şi-am găsit pe unde am lăsat maşina (mersesem vreo 2 km pe jos de la ea), ne-am întors pe autostradă şi ne-am îndreptat spre ljubljana... din nou, trecere fără probleme prin vama dintre croaţia şi slovenia...

pe la 20 şi ceva am ajuns şi în ljubljana, după o autostradă superbă, cu o clasă peste chiar şi cele din croaţia, şi cu mult peste cea din serbia sau ce avem noi în românia... benzi late, indicatoare mari peste tot, separaţie clară între sensuri şi multe poduri pline cu verdeaţă care treceau pe deasupra... merită cei 15 euro vigneta pe minim 7 zile...

ne-am învârtit destul de mult căutând hotelul, pentru că pe fiecare străduţă pe care îmi zicea gps-ul să intru găseam câte o duduie reflectorizantă care ne făcea semn că n-avem voie să intrăm... după ce am epuizat toate variantele, s-a hotărât olivia să vadă ce dracu se întâmplă... aparent, fix în noaptea aia, strada pe care era hotelul se transforma în stradă cu sens unic, accesul fiind blocat pentru montat indicatoare şi alte prostii... fix în noaptea aia, fix strada aia... totuşi, ne-au lăsat să intrăm până în faţa hotelului...

aici trebuia să ne întâlnim cu alţi prieteni care veneau din münchen, un fost coleg de la muncă (să-l numim valentin) şi încă o nevastă (s-o numim alina), plus încă un prieten al lor... imediat ce-am parcat maşina în faţa hotelului, auzim o voce, de undeva de lângă: “bah gheorghe !”… culmea, nu vocea pe care o aşteptam... mă uit la alex şi el la mine miraţi şi zicem: “tu-l auzi cumva pe ionescu ?”… dap, în trecerea lor prin austria, vali şi alina au mai luat încă un grup de foşti colegi de la muncă şi prietenele lor, colegi care s-au mutat în villach... o surpriză plăcută, eram 11 români în ljubljana (de fapt 10 români şi o rusoaică)...

am ieşit la bere în centrul absolut superb din oraş, ne-am simţit foarte bine şi am găsit o terasă la care pentru fiecare cocktail comandat ţi se mai aducea încă unul identic, deci vă daţi seama...

o zi frumoasă cu trei capitale vizitate şi cu vreo 560 de km parcurşi în câteva ore pe nişte autostrăzi adevărate...

Galerie Foto Ziua 2

cei mai buni mici pe care i-am mâncat vreodată, cu toată garnitura necesară...

la mulţi ani domnule Lache...

In Bruges

revăzut după 4 ani, la fel de amuzant ca prima dată... chiar un pic mai bun văzut împreună cu prietenii după un joc scurt de poker câştigat...

nota 9

am făcut paştele (şi cristoşii mă-tii îmi vine mereu să scriu) în Bucovina cu colegii de muncă şi a fost succes maxim...

drum frumos, vreme perfectă, poker, muzică, băutură... a fost frumos...

poza e făcută sus la pasul Mestecăniş, pe care voiam de mult să-l vizitez...

—

de fapt m-am întors de aproape o săptămână, dar am o lene în mine...