probabil chiar şi numai titlul postului poate înfierbânta pe cineva care a mai fost vreodată la un concert RAMMSTEIN...

ce voi încerca eu acum ? voi încerca (şi voi eşua) să povestesc ce s-a întâmplat seara trecută în Bucureşti... nu am la dispoziţie decât cuvinte şi ceva poze şi filmări făcute de alţii... mi-ar mai fi trebuit câteva aruncătoare de flăcări, tone de artificii, kilograme de kerosen şi nişte lansatoare anti-tanc ca să vă explic ca la carte ce s-a întâmplat aseară... dar eu n-am astea... ei au avut...

pe la ora 20 scena a fost acoperită de un cearşaf negru imens şi timp de o oră în spatele ei s-a deschis probabil vreo gaură neagră din care a ieşit decorul şi tot arsenalul de pe scenă... tot ce-au montat la vedere au fost două ventilatoare imense orientate spre noi... noi ne gândeam că le montează ca să ne ventileze când ne dau foc, dar n-a fost aşa... wait for it...

când s-au auzit corurile de pe Rammlied toată lumea s-a extaziat instant şi a început nebunia... în uralele demente ale publicului a căzut cearşaful negru... ca să vezi ce ? un steag imens al germaniei... ha ha ha, primul hohot de râs... în sfârşit a căzut şi steagul şi am văzut... nu ştiam la ce să mă uit mai întâi... la dementul Till Lindemann care era îmbrăcat cu pene roz la urechi, cu ciorapi de damă traşi peste păr şi cu neon în gură ? care păşea pe scenă exact ca în videoclipul de la Mann Gegen Mann... sau la Flake care arăta ca frankestein cocoţat sus între două rânduri de clape şi doi stâlpi care emanau electricitate statică ? sau la Ollie care arăta ca ultimul sălbatic cu bassul ăla imens în mână şi îmbrăcat cu glugă pe cap şi pantaloni semi-scurţi... sau la cei doi chitarişti dispuşi în fiecare colţ de scenă cu nişte priviri ultra-serioase şi care executau toate notele “eins zwei, eins zwei” tipic nemţeşte ? îmi fugeau ochii în toate direcţiile posibile...

instrumentele se auzeau excelent, iar vocea lui Till te cutremura pur şi simplu... este incredibil cum pot să sune corzile vocale în omul ăsta... cum ar suna RAMMSTEIN fără el ? gândeşte-te, dar nici n-are rost s-o faci... bassul ăla pe care îl ador atât de mult s-a învârtit în aer absolut perfect iar chitările alea brute în stilul tipic de metal industrial erau de o forţă remarcabilă...

pe fiecare melodie s-a întâmplat câte ceva aparte la care rămâneai ori “wow“, ori “frate, ce caterincă“, ori cu ochii holbaţi de nu-ţi venea să crezi şi nu mai aveai putere să te minunezi... mai tot timpul vedeai flăcări ieşind din scenă, şi de jos şi de sus, sau artificii pe cer... dar pe lângă “banalităţile” :D astea încerc să enumăr cele câteva momente mai speciale de care îmi amintesc:

pe Waidmanns Heil se aplică poza de mai sus... Till era îmbrăcat ca un vânător şi avea cu el ditai puşcociu ăla... este inutil să menţionez că la sfârşitul melodiei s-a pus pe vine şi a tras din puşcoci, cu bubuitura de rigoare şi trimiţând în cer o grămadă de artificii...

pe o altă melodie Till s-a luat la bătaie pe scenă cu Flake, clăparul căzând jos... Till îl ia braţe şi îl aruncă într-o cadă de metal ruginit... apoi ia în mână o găleată încinsă, scena se ridică de sub el şi îl duce cam la vreo 10 metri deasupra tuturor, de unde răstoarnă conţinutul găleţii peste Flake, în cada de metal... în găleată era ceva ce semăna cu lava, formată din multe artificii mici care se aprindeau când ieşeau din găleată... genial... după ce coboară la nivelul scenei, Till se duce la cadă, se uită în ea, apoi se uită la noi şi face semnul ăla la gât, de tăiat beregata... apoi se mai uită o dată la Flake şi îşi face cruce, apoi dă din mâini în semn de kaput, şi pleacă... râdeam cu lacrimi la faza asta...

după ce se goleşte scena ghiciţi cine se ridică din cadă... Flake... îmbrăcat într-un costum cu sclipici de sus până jos şi mişcându-se pe scenă într-un fel indescriptibil, care îi face pe epileptici campioni la stat drepţi... într-un final se târăşte până la clapele lui şi nu se opreşte... sub el avea o bandă din aia de fitness, astfel că tot restul concertului el a alergat ca nebunu pe loc între clape :D... ca să nu mai zic că avea şi un panou de control lângă el şi pe la jumătatea concertului a schimbat direcţia de mers şi s-a orientat spre noi...

nu mai ţin minte pe ce melodie Till a intrat pe o bandă rulantă sub scenă şi a apărut după un minut cu o mască imensă pe faţă, măşti pe care le purtau şi chitariştii... şi la un moment dat au dat toţi drumul la nişte jeturi imense de flăcări din ele... mai văzusem poze pe net cu scena asta da tot m-a uimit când am văzut-o pe bune... adică ne dogora pe noi care eram la vreo 30 de metri de scenă, d-apăi pe ei care le ţâşneau flăcările din cap.. demenţi domne, demenţi...

pe Du Riechst So Gut chitariştii aveau geci din care ieşeau flăcări din mâneci... asta apare şi pe filmările de mai jos... pufuri de foc din fiecare mânecă, de sus până jos domne... demenţi...

s-a schimbat şi decorul între timp, dar n-am habar când, n-am cum să mai ţin minte şi în ce ordine s-au întâmplat toate nebuniile astea... tot timpul se mişcau ozn-urile alea imense formate din reflectoare de pe scenă, ba urcau ba coborau, ba se mai şi roteau şi-şi schimbau culorile...

un alt moment la care am râs în hohote a fost pe Benzin... chitariştii erau pe centru pe undeva, cântau intro-ul melodiei, când îl văd pe Till că-şi face apariţia pe scenă de undeva din dreapta, şi trăgând după el o pompă de benzină :D... pe care a plantat-o în mijlocul scenei... este absolut evident că la finalul melodiei pompa s-a transformat într-un flamethrower autentic orientat deasupra noastră... imediat după asta vedem pe scenă o umbră alergând de nebună în stânga şi-n dreapta... Till pune aruncătorul de flăcări pe el şi după aia alerga ăsta de nebun pe scenă cu toată spinarea în flăcări... individul a fost trântit la pământ şi au pus stingătorul pe el... este evident că scena a fost regizată, dar sunt şi unii mai creduli care cred că tipul era un fan român care a ajuns pe scenă şi ăia cu stingătorul erau pompierii români... doamne cât am râs când am citit asta...

am aflat şi pentru ce erau montate ventilatoarele imense... le-au dat drumul la un moment dat şi au montat în faţa lor nişte grenade din alea fumigene... nu m-aş fi gândit la asta... în câteva minute s-au epuizat şi tot golden circle-ul era numai un nor de fum... era foarte foarte tare cum se proiectau luminile de pe scenă în norul de fum, ceva gen scena Shoshannei...

la un moment dat când au lansat nişte artificii pe deasupra scenei, am auzit ceva în spate, am întors capul şi ce să vezi... nişte pocnitori pe sârmă, care făceau un zgomot infernal şi mergeau cu o viteză remarcabilă între stâlpul de sunet şi scenă, fix pe deasupra noastră de la golden... genul ăsta de artificii pe sârmă chiar n-am mai văzut niciodată, habar n-am cum sunt făcute... că nu părea să se mişte nimic mecanic pe sârmă, cred că sârma în sine exploda...

la Pussy am râs iar cu lacrimi... la final Till s-a urcat pe un ditamai tunul şi a început să “ejaculeze” peste noi cu spumă albă... era cerul plin de spumă din aia, toată lumea râdea în jurul meu... nu ştiu de unde a ieşit atâta spumă din tunul ăla dar a fost o grămadă... şi dacă nu era de ajuns spuma, au mai aruncat şi cu o grămadă de confetti peste noi... dacă te uitai în sus vedeai numai chestii albe zburând... moment la care i-am urlat ancăi în ureche: “se pişă pe AC/DC“...

un moment mai liniştit şi deosebit a fost pe Frühling In Paris, unde Ollie a renunţat la bass şi s-a pus în genunchi în faţa noastră, cu o chitară acustică... pe melodia asta m-am îndrăgostit definitiv de vocea lui Till, care vibra tot ce-i stătea în cale... Flake completa perfect melodia cu clapele... sfârşitul numai în clape a fost uimitor pentru mine... nu se mai auzea nici un sunet din mulţimea de oameni... absolut toţi eram într-o tăcere absolută şi ascultam clapele alea... divin...

toate astea s-au întâmplat într-o oră... foarte scurt, dar foarte intens... Till a încheiat cu primele vorbe adresate nouă: “Vă mulţumesc foarte mult“... da, în româneşte... am strigat după ei la bis mai mult decât pentru orice altă formaţie... şi ei s-au lăsat aşteptaţi...

pe Sonne cred că au consumat cel mai mult napalm, ieşeau flăcări ba de sub difuzoare, ba de undeva de deasupra scenei, toate dirijate de Till, pe refen...

pe Haifisch s-a petrecut celebra fază cu barca :D... uitasem complet de ea... Flake s-a urcat într-o barcă de cauciuc pusă peste mâinile fanilor... el arăta direcţia şi mâinile îl purtau pe unde vroia el... nu pot să-mi exprim surpriza când am văzut că vine fix spre noi şi A TRECUT FIX PE DEASUPRA MEA... doamne ce slăbătură de om e Flake, i se vedeau toate coastele... da, am pus mâna pe barca lui şi m-am extaziat :D... după ce-a trecut de noi i-a cerut unuia un steag cu românia şi s-a îmbrăcat cu el... apoi după ce a “vâslit” până înapoi la scenă, şi-a pus steagul pe clape şi acolo l-a lăsat... era genial steagul, avea pe partea galbenă semnul RAMMSTEIN... absolut perfect...

la sfârşitul sfârşitului, pe Ich Will, iar a fost nebunie de flăcări şi pocnitori... nici nu-mi venea să cred de unde bubuiau... din microfoane, din difuzoare, din ozn-urile alea de lumini, de oriunde... încheierea a fost cu Till care a început să dea cu microfonul de toţi pereţii, la ultima lovitură microfonul explodând într-o bubuitură imensă care a acoperit scena cu mici artificii...

Till ne-a mai adresat un “Mulţumim frumos” şi un “Va iubim“, rostite într-o româneşte nemţească... se terminase...

legat de playlist... au cântat foarte multe piese de pe Liebe Ist Für Alle Da, că e turneu de promovare... pe Du Hast publicul a cântat într-o nebunie, cred că mai tare decât la orice altă piesă din toate trei zilele... şi pe Pussy s-a cântat într-o veselie, care râdea, care cânta... Keine Lust, Feuer Frei! şi Links 2-3-4 iar m-au făcut să răguşesc... aaaa... am uitat să zic de pocnitorile de pe Feuer Frei! care izbucneau pe rând la fiecare vers din refren... brilliant...

aş fi vrut să cânte mai multe... aş fi vrut să cânte Rosenrot, Mutter, Mann Gegen Mann, Adios, Seeman, Rammstein sau Bestrafe Mich, dar n-au făcut-o... poate data viitoare, pentru că îi voi revedea cu orice preţ... dacă nu la noi, atunci oriunde altundeva...

—

RAMMSTEIN 2010 devine cel mai tare concert (şi experienţă a simţurilor) la care am fost vreodată... am văzut Metallica de două ori, am văzut Maiden, am văzut Manowar de două ori, am văzut Judas Priest, am văzut AC/DC, am văzut multe altele, dar n-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea... o oră jumate de minunare, mă uitam ca un copil mic la jucării lego, ca un puşti de 14 ani la ţâţe, ca un rocker la RAMMSTEIN... incredibil...

concertul Maiden 2008 a fost detronat... ia uite ce scriam acum doi ani: “să vorbeşti despre prezenţă scenică la o altă trupă decât Maiden este o blasfemie“... eh, uite că nu e...

—

ieri au mai concertat şi alte trupe, că doar a fost zi de festival, dar nu mai are nici o importanţă... au fost Luna Amară de la care mi-a plăcut parcă o piesă, au fost Anathema care au sunat ca dracu şi m-au dezamăgit total, şi au mai fost Stone Sour şi Alice In Chains de la care nu ascultasem nimic şi din care n-am înţeles nimic...

nu mi-a plăcut că Anathema au adus o tipă pe scenă... speram să scriu la sfârşitul festivalului că am avut 24 de ore de muzică fără nici o femeie pe scenă :D... era ceva... nu mă înţelegeţi greşit, sunt femei în metal care îmi plac foarte foarte mult, ca Tarja sau Simone, dar ar fi fost ceva interesant să nu fie nici o duduie pe scenă în trei zile şi 15 formaţii :D... ne facem că n-am văzut-o, pe ea şi dantura ei perfectă :D:D:D

—

poze Aici... uitaţi-vă prin ele că merită...

şi câteva filmări Aici... sunt cu zecile pe youtube, dar nu se compară cu ce simţeai dacă erai acolo...

—

soundtrack:

RAMMSTEIN – Frühling In Paris

—

şi cronicuţele domnişoarei Lenore... un pic mai obiective :D

Viţa de Vie deja cântau când am ajuns acolo, dar nu mi-a părut tare rău din cauza asta... n-am ascultat niciodată Viţa de Vie şi nici după ziua de ieri nu voi asculta... nici măcar melodia aia de-o pune toată lumea care vrea să se dea roackeri pe la petreceri, Bassul şi cu toba mare, nu mi-a plăcut... neeeext...

trebuie să precizez din start că pentru mine toată treaba cu The Big Four nu e decât o chestie de marketing, iar fraze de genul “în seara asta se scrie istorie” mă lasă rece, mai ales că de vreo două săptămâni tot se scrie istorie...

Anthrax nu m-au impresionat, nu ascultasem nici de la ei absolut nimic până ieri şi nu m-au făcut să le caut albumele pe net... pe chitaristul Scott Ian îl văzusem într-un episod din Familia Bundy (era prieten cu Kelly), da atât :D... n-au sunat rău, dar nu sunt genul meu deloc...

pentru mine seara a început cu Megadeth... au cântat o grămadă de melodii care-mi plac, incluzând Holy Wars, Sweating Bullets, Symphony of Destruction, Hangar 18 şi A Tout Le Monde... solo-urile s-au auzit binişor (exceptând prima melodie), iar vocea s-a auzit ca atunci când e Mustaine la microfon... pentru cine nu era obişnuit cu melodiile şi cu stilul lui, aşa trebuia să se audă... speram să aud şi un Rattlehead sau Tornado of Souls, dar n-a fost să fie... oricum, mi-au plăcut mult...

la Slayer s-a întâmplat ce era de aşteptat... s-au format mosh-pit-uri de peste zece metri diametru şi au ţinut-o aşa de la început până la final... băieţii n-au fost foarte violenţi, se izbeau doar cu spatele de tine, nu băgau coturile la înaintare... cel mai nasol e că aruncau nişte cretini din spate cu pahare de bere peste ei şi ne stropeau pe toţi... legat de muzică... “artiştii de la Slayer” au cântat ce ştiu ei, melodii compuse în iad şi care se termină brusc... eu ştiam două melodii de la ei, şi alea mi-au plăcut în concert: Angel of Death şi Raining Blood... mi-a plăcut de nevastă-sa lu Araya, blonda pitzi care a stat în partea stângă a scenei tot concertul şi cânta absolut toate versurile...

puţin după ora 9, cu ceva întârziere deci, a început şi Metallica... cu Creeping Death, as usual... apoi For Whom The Bell Tolls m-a făcut fericit... momentul serii s-a petrecut imediat după şi a fost o surpriză totală pentru mine, nu-mi venea să cred... Disposable Heroes... una din melodiile mele preferate de la ei şi pe care n-aveam nici o speranţă s-o aud în concert... m-a rupt, am cântat pe ea de la început până la sfârşit... chitările se auzeau foarte bine, James Hetfield era în formă maximă şi vocea se auzea bine... a urmat un Fade to Black, după care au băgat vreo trei melodii de pe Death Magnetic pe care eu nu l-am ascultat decât o singură dată şi l-am dat deoparte, că nu mi-a făcut cine ştie ce impresie... după astea s-a auzit un clasic Nothing Else Matters la care publicul a fost în delir total... eu mi-am dat seama că nu-mi mai place aşa mult Nothing Else Matters, nu ca înainte... am apreciat mult mai mult Disposable Heroes, care este trash adevărat, nu balade pentru fete îndrăgostite... mi-am mai rupt corzile vocale încă o dată pe Master of Puppets... s-au mai cântat şi Welcome Home (Sanitarium) şi Sad But True... o altă surpriză pentru mine a fost Fight Fire With Fire... v-aţi prins, mie îmi plac melodiile de pe primele 3-4 albume, nu e nici o dilemă... am impresia că aici a comis-o Hetfield şi a strigat un “it’s up to you Budapest“... după care publicul: “Bu-cha-rest, bu-cha-rest“... oricum sigur i-a şoptit şi lui în cască cineva că a comis-o că după asta a zis de ’spe mii de ori “it’s good to be here in Bucharest“... anyway, asta e, trecem peste... la One au fost aceleaşi efecte speciale ca şi acum doi ani, cu simulări de explozii şi mine şi flăcări pe scenă... înainte de bis au încheiat cu Enter Sandman, cum zice anca: “ăsta e Can I Play With Madness-ul lor“... din nou, artificii and shit... la bis au cântat un cover care nu mi-a plăcut, timp irosit pe care l-ar fi putut folosi mai bine... foarte interesant că pe undeva prin stânga mea îi vedeam pe tipii de la Bucium, pe Andi şi pe Dan, iar Andi cânta toate versurile la cover-ul ăsta :D... Jump In The Fire a fost o altă supriză plăcută, cu toate că eu speram la un Whiplash... iulia ştie de ce... sfârşitul a fost splendid, aşa cum este orice sfârşit de concert Metallica, cu toată lumea cântând Seek And Destroy... e incredibil cum te face să te simţi melodia asta... nu-ţi mai pasă de nimic altceva... fucking maniacs...

—

concluziunile... nu voi compara concertul Metallica din 2010 cu cel din 2008... fiecare a avut plusurile lui, acum am auzit un Disposable Heroes iar acum doi ani am auzit And Justice For All, deci se compensează... anul ăsta James a comis-o cu Budapesta, dar anul trecut a plouat tot concertul... per total, eu zic că au fost două concerte la fel de bune...

mă repet, nu înţeleg conceptul The Big Four... Metallica şi Megadeth sunt similare, dar Anthrax n-are nici o treabă cu ei, iar Slayer au cu totul alt grup de fani, deci nu prea au nimic în comun... oricum, iz just my oppinion...

—

cronica oficială, un exemplu de tembelism şi o lipsă completă de înţelegere a fenomenului o găsiţi Aici... nu ştiu ce cretin a scris-o, dar e clar că n-are nici o treabă cu metalele... auzi, “bassistul Kirk Hammet“...

poze marca Miluţă Flueraş găsiţi Aici...

filmări găsiţi Aici... şi un filmuleţ cu mosh-pit-ul de lângă mine :D:D:D

—

soundtrack:

Metallica – Disposable Heroes

eu am ajuns acolo exact în momentul în care au intrat pe scenă Orphaned Land, deci m-am sincronizat maxim... israelienii ăştia au fost foarte interesanţi pe scenă, îmbrăcaţi în cearşafurile specifice şi cu nişte figuri tipice de terorişti... sunetul a fost aproape decent la ei, dar trebuia să se audă un pic mai bine... solistul (cu plete, barbă şi un cearşaf mare şi alb pe el) a fost super amuzant când a zis “i am not Jesus from nazareth... i am Kobi from tel-aviv“... la care mulţimea a început să scandeze: “je-sus, je-sus” :D... speram să o aducă şi pe Shlomit Levi cu ei, dar n-au făcut-o iar vocea ei pe Sapari a fost de pe bandă... anyway, pot să zic că m-au distrat israelienii... n-am înţeles eu mare lucru din ce-au cântat acolo că nu vorbesc ebraica de felul meu, dar acordurile arabice pe chitări sunau bine...

următorii pe scenă, Paradise Lost... trebuie să recunosc din start că n-am avut mari tangenţe cu trupa asta până acum.. tot ziceam să studiez discografia dar n-am apucat... prestaţia lor de ieri nu m-a convins deloc... sunetul a fost destul de prost, vocea s-a auzit foarte încet, o grămadă de microfonii şi un cablu schimbat la chitară... cam slăbuţ pentru o trupă care cântă de 22 de ani... din melodii am recunoscut doar Erased, în rest nu mă pricep... dar oricum, mi-au făcut o impresie destul de proastă...

Volbeat au fost super tari... patru danezi tineri şi tatuaţi în draci, nebuni de legat :D... au avut parte de un sunet bun şi au  fost foarte comunicativi, iar publicul chiar i-a plăcut... eu ascultasem ceva de la ei luna asta şi am recunoscut în concert melodii ca Mary Ann’s Place, Hallelujah Goat sau Still Counting... “counting all the assholes in the room / well i’m definitely not alone” :D... au cântat şi cover-uri după Johnny Cash, au băgat riff-uri scurte din Raining Blood, Holy Diver şi ceva de Cannibal Corpse (genial momentul ăla)... şi când au zis: “it could be worse... we could be U2“... cred că a fost şi ceva de Elvis da cine mai ştie la ce nebunie a fost acolo... mi-au plăcut băieţii, pot să spun că Volbeat au un loc asigurat în playlistul meu...

iniţial pe afiş pentru ziua de vineri erau trecute doar două formaţii: Volbeat şi Manowar... desigur, toţi cei care şi-au luat bilet în ziua asta veniseră pentru Manowar... între timp, adică în ultimele trei zile, pe listă s-au mai adăugat cei de care am vorbit mai sus şi Accept... porcăria mare a fost că Accept au fost trecuţi ca headlineri iar Manowar au fost mutaţi la restul plebei... motiv de enervare pentru toată lumea, pentru că peste 90% din spectatorii de ieri veniseră pentru Manowar, inclusiv eu... şi după aia să afli că or să cânte doar o oră, şi înaintea altora, e aiurea...

concertul Manowar a fost muuuuuuuuuuuuuuuult peste ce-au arătat anul trecut când le-au picat generatoarele şi şi-au băgat picioarele în concert... am stat chiar în faţă şi ultra central şi am văzut absolut perfect toată scena... mai rar asta... au început cu Manowar, piesă care nu-mi place de nici o culoare... dar apoi au urmat Call To Arms, Hand Of Doom şi Warriors Of The World United, trei melodii pe care am cântat cu poftă cât am putut de tare, cu pumnii în aer, de am speriat-o pe domnişoara Lenore care stătea chiar în faţa mea... îmi pare foarte rău că recitalul lor a fost atât de scurt, că au fost în formă şi absolut toată lumea vroia mai mult... Manowar fără solo de bass, fără întoarcere de bis... aiurea rău... discursul lui DeMaio în româneşte n-a lipsit, dar a fost mult mai scurt, luând-o iar cu spaţiul carpato-danubiano-pontic şi cotropitorii ţării româneşti :D... au cântat şi un tribut Dio, Heaven and Hell, cu toate că mie nu mi s-a părut cea mai inspirată versiune a melodiei... parcă nu se lega... mi-a plăcut când a luat DeMaio microfonul şi a început să întrebe publicul “who has come here for Manowar ?” ... evident, toată lumea... asta a vrut şi el să demonstreze...

am ceva foarte important de discutat cu vechii mei prieteni de anul trecut care-mi comentau cronica şi mă puneau să-mi bag nişte organe în priză şi îmi spuneau foarte prietenos că sunt incredibil de prost... ca şi anul trecut, Manowar a montat pe scenă un perete de difuzoare... de data asta pot vă asigur că erau boxe active şi că din ele se auzeau chitările... am stat chiar în faţa scenei şi era absolut evident că ieşea muzică din ele... mă bucur că am lămurit-o şi pe asta...

imediat după ce Manowar s-au retras mai mult de jumătate de popor s-a retras şi el... Accept au intrat pe scenă în forţă, pe Metal Heart, cea mai bună melodie a lor... vocalul nou a fost dezastru... încerca o voce din aia răguşită gen Udo, dar de abia se auzea şi mai şi gâfâia pe alocuri... după Metal Heart n-am mai înţeles nimic din concert... a fost o mediocritate totală... comunicare cu publicul absolut inexistentă, nici măcar un “hello bucharest” n-au zis... toate melodiile care au urmat mie mi-au sunat la fel, un fel de medium hardness rock tipic anilor 80, metal nu pot să-l numesc... piese fără solo-uri, acelaşi ritm peste tot... liderul trupei a încercat şi un solo de chitară singur pe scenă, dar n-a reuşit decât trei note cu mult efect de wow şi credea că ne dă pe spate cu asta... jalnic... eu m-am plictisit teribil şi n-am rezistat până la final... lumea pleca cu zecile, când am plecat şi eu mai rămăseseră doar câteva rânduri de oameni în faţa scenei, unii dintre ei beţi peste măsură...

îmi pare rău domnule Inexprimabil, dar Accept aseară au fost sub orice aşteptări... nu ştiu cum erau acum 30 de ani şi cu Udo la voce, dar ieri au fost una din cele mai slabe trupe pe care le-am văzut în concerte...

iar faptul că din cauza lor a fost scurtat concertul Manowar este inacceptabil... am zis...

—

despre organizare n-am încă ce comenta... ieri au fost relativ puţini oameni prezenţi acolo, am avut loc lejer... nu mi-a plăcut că la golden circle în partea stângă era un ditamai stâlpu din ăla cu bec de stradă fix în faţa scenei :D

scena a fost exact cum ziceam că trebuie să fie... foarte înaltă... am văzut perfect tot ce se petrecea pe scenă la toate trupele, lucru foarte rar pentru înălţimea mea cel mult medie...

unele trupe s-au auzit bine, altele prost, probabil în funcţie de cum şi-au / le-au fost reglate instrumentele... cel mai bine s-a auzit pe unele piese Manowar şi la Volbeat... iar la Paradise Lost s-a auzit destul de prost...

ploaia a fost şi va mai fi, dar a plouat mult şi mărunt, nu m-a deranjat foarte tare... bine că a fost cald...

—

soundtrack-ul pentru ziua 1:

Manowar – Call To Arms

When they see us they will run for their lives
To the end they will pay for their lies
So long did we wait, now we are home

Here once again there’s a battle to fight
Gather together for the sound and the might
So long did we wait, now we are home

Now we will fight for the kingdom, fighting with steel
Kill all of them, their blood is our seal
Fight till the last of the enemy is dead
Ride through their blood that we gladly have shed

I now issue the call, are you ready to fight – yeah
Fight altogether as one for the right
To be free once again – tonight we will win

I can see by the look that you have in your eyes
You came here for metal, to fight and to die
Defenders of steel, now we are home

Fight for the kingdom bound for glory
Armed with a heart of steel
I swear by the brothers who stand before me
To no man shall I kneel
Then blood is upon my steel

Manowar – Hand Of Doom

Hands of doom are reaching out to crush all infidels who stray
Time to know the pain, no time to run within
And these hands you see before you will end the light of day
Your ashes will be cast into the wind
Your blood’s upon the soil, your body fed to wolves
Not one of you will be left alive
Hear the sound pounding and the army of the night
By the hammer of Thor you now shall die

Tonight we strike, there is thunder in the sky
Together we’ll fight, some of us will die
But they’ll always remember that we made a stand
And many will die by my hand

High atop the mountain, with hammers in the wind
Lusting for blood and death again
In a flash of lightning strike now the house of death invites you
Body and soul to come within
I see the fear you have inside, you can run but never hide
I will hunt you down and tear you limb from limb
Nothing shall remain, not your memory, your name
It will be as though you never ever lived

Volbeat – Mary Ann’s Place

—

galeria foto a lui Miluţă o găsiţi Aici... sunt doar 132 de poze :D

filmări găsiţi Aici... they’re funny :D

azi am fost la sediul Freescale pentru o prezentare a maşinuţelor noastre inginerilor din firmă, pentru a le răspunde la întrebările referitoare la cum am folosit microprocesorul şi celelalte integrate de ei în maşinuţă şi pentru a le arăta cum merg pe traseu... pe scurt, let us geeks be geeks, că ne place mult...

mare a fost mirarea mea când am văzut câtă lume a venit la prezentare :)... erau mai mulţi decât la finala din cehia :D:D:D... românul moare de curios...

după ce ne-am lamentat cu problemele mecanice de la finală, a urmat un mici concurs de amuzament... nu am ieşit ultimii, iar maşinuţa a făcut o impresie foarte bună, atât cât am reparat-o noi în două ore...

acum chiar mi-a trecut supărarea de la finală... trebuia ca ceilalţi să nu rămână cu impresia că maşinuţa doar atât putea... şi azi le-am arătat asta...

—

şi se pare că au citit toţi de pe acolo posturile în care povesteam excursia din cehia... “el e remodelatorul” :D

—

Vlad încă nu e convins nici că se zice eIsi dIsi nici eIsII dIsII... asta după o discuţie de 20 de minute în 385...

—

mâine dimineaţă plec în teambuilding cu colegii de la muncă... probabil ne mai auzim de luni încolo... cu ocazia asta vor urma şi posturile despre colegi şi cum e la corporaţie pe care le amân de vreo trei luni...

azi am fost la Bookfest... FCM Maro...

doamne ce plictiseală... e din ce în ce mai rău... nici o carte nouă interesantă, nimic... acum vreo doi ani am plecat de acolo cu vreo 6 cărţi... acuma am plecat cu umbrela cu care am venit...

dar, măcar am mâncat kurtos şi am jucat şah pe o tablă imensă... şi ne-am revăzut cu ghEMu şi cu Menia...

• cele mai frumoase fete de la târg
• negru vs. alb (parcă ne-am vorbit să ne îmbrăcăm aşa)
• za girls again
• creţu victorios

comentariu genial (pentru noi doi) la ultima poză:

creţu [mândru]: “fă şi pe verticală”
eu [cu dispreţ]: “muie”