sâmbătă am început cu mari speranţe trilogia de nopţi pline de metale din weekend-ul ăsta... m-am întâlnit cu destulă lume pe care nu o mai văzusem de foarte mult timp pe la concerte şi am dat din cap pe piese pe care le ascultam acum 10 ani în disperare...

L.O.S.T. au dat unul clasic fără pierdere de vreme dar şi fără chitara solo, dar suplinită bine de B.B... au fost scurţi şi la obiectul metalic, dar bine de tot, unul din cele mai aşezate concerte ale lor... frumos... tot aştept să mai bage Clipa în concerte, dar se pare că nu vor... totuşi au zis cam aşa:

From Nothing To Everything
Becoming A Lie
O Viaţă
Victims
Independent
Remains of Pain
Closure
Rise
Ziua Ce Vine

Abigail au zis şi ei foarte bine, mai mult piese de pe ultimul EP şi mai nimic vechi, în afară de clasicul Kogaion... foarte interesant R cu dispozitivul lui electrostatico-rezonant care a fost chiar de efect şi s-a încadrat perfect în muzica Abigail... pe setlistul lor scria:

Intro / Dark Days Are Coming
Mirror / A Room Without Windows
Astral Sleep
Roswell 47 (Hypocrisy)
Sweet Cruelty
Shades Of A Distant Light
a new song 
Kogaion 

şi acum a venit momentul... Gothic sunt cea mai veche formaţie românească pe care o ascult şi încă îmi place la fel de mult ca acum 10 ani când am dat prima dată peste melodii ca The Flying sau Charges şi le ascultam încontinuu pe repeat... trupa s-a schimbat mult de atunci, dar nu neapărat în rău...

băieţii au cântat exemplar sâmbătă seara, piese noi şi vechi, într-un mod absolut perfect, de la riff-uri heavy până la solo-uri absolut ameţitoare... în 2006 i-am văzut cu Emil în concert, şi am rămas wow atunci la solo-urile lui, dar noul chitarist nu e cu nimic mai prejos decât Emil... o trupă mare are nevoie de un chitarist virtuos, iar ei îl au...

Alin a fost prietenos şi amuzant, ca de obicei... n-o să uit niciodată faza de la concertul din 2006 când s-a urcat pe scena din Utopia şi a zis că un nobody de la uşă nu-l lăsa să intre, la care unul din public urlă: „muie nobody!”... acuma a dat o sticlă de ţuică de maramureş în public şi zice: „după concert să nu plecaţi... unde vă duceţi ? acasă ? în centrul vechi ca cocalarii ? staţi aici... mai o ţuică, mai pula mea...” :D

Gothic au câştigat anul ăsta finala naţională către Wacken şi o merită pe deplin...

—

la Grimegod n-am rezistat decât două melodii... după ce-am căscat de mai multe ori decât am clipit am zis că n-are nici un rost să-mi diluez toată starea de spirit în care m-au băgat Gothic cu ei...

—

cea mai faină seară de metale de anul ăsta... pentru mine Gothic sunt aproape cea mai bună trupă din România, la egalitate cu Bucovina... să trăiască...

fain Titus cu concursul şi extragerile lui... am câştigat un cd Abigail cu autografe... de efect :)

Kaliopi – Crno i Belo
(Macedonia)

deci iată, singura melodie de la eurovision...

eurovision-ul e un căcat de concurs la care te uiţi doar ca să dai o labă şi să râzi de alte popoare mai retarde ca al tău... ne-am obişnuit deja, nu mă întrebaţi de ce m-am uitat la el, doar că eram într-un grup de prieteni şi beam şi ne jucam ceva, aşa că ce fundal mai bun să avem decât ţâţe şi craci ?

dar, anul ăsta am găsit printre curve şi manele o melodie chiar interesantă, total diferită de toate celelalte... cu pian, cu solo de chitară, cu un refren foarte bine construit şi cu o voce superbă...

bineînţeles că a ieşit undeva printre ultimele, că lumea e retarzi... până şi jegul româniei a ieşit peste...

bah hai să zicem câteva cuvinte despre concertul Apotheosis de joi seară...

în deschidere, nişte puşti care-şi zic Breakin Point şi care cântă exact ce-ar vrea să asculte o fată de 16 ani, colegă de-a lor... au zis chiar decent pentru vârsta lor şi au respectul meu că în vremurile noastre când o majoritate incredibilă de puşti sunt absolut retarzi din naştere, ei încă ştiu să ţină în mână o chitară şi un bass... e un început foarte bun...

Apotheosis nu mai e, la revedere... avem altceva cu acelaşi nume, să-i numim Apotheosis totuşi... e mai bine, e mai rău ca înainte ? păi, pe Amelia la voce o auzisem de vreo două ori şi mi-a plăcut, avea o voce simfonică, puternică, mergea cu cover-uri stil Therion şi Nightwish, două din formaţiile mele preferate din liceu... dar anii trec... solista nouă e un fel de varianta feminină Sabaton, vizual... vocea nu prea s-a auzit, pentru că Iron City e destul de shitty la sunet, normal de fapt când difuzoarele pe faţă sunt mai în spate ca monitoarele de scenă... dar să trecem peste...

cu Silviu şi Tibi în formaţie e evident că s-a schimbat ceva... e o bucăţică de Silver Bullet în muzica Apotheosis, se vede, se aude, se simte şi e bine... ceva riff-uri rapide şi heavy, aş zice tipice dar n-au nici o piesă înregistrată :), solo-uri în stilul Silviu, dar fără să-şi piardă nota globală Apotheosis dată de celălalt chitarist, veteran rămas în trupă alături de domnişoara firavă de la clape...

un cover original şi diferit la Zombie (bravo), şi vreo două piese originale care mi-au plăcut în mod deosebit, asta îmi amintesc din seara aia... Angels of Mons e o piesă foarte bună, o vreau pe cd :D...

ne reauzim curând...

Bolthard – The Sphere

obsesie maximă de vreo săptămână deja...

una din cele mai bune piese româneşti, thrash impecabil de la cap la coadă... riff genial şi total obsesiv, vocea death exact cum trebuie şi un solo în stil clasic executat perfect... reţeta ideală pentru mine...

clar intră direct în t0p 10-ul meu mai vechi, când se va actualiza :D

—

Walking unaware of the light that’s feeding us
Ancient clinging melodies bragging about the cost
We fail to take a shallow remake
Malice, suffering, hate a fragile piece of balance
That we’re about to break

I am calling
The last cards are turning

I can’t read no more through the balance of the ages
I’m witnessing all that’s why I’m calling you
Off tune in the selfish choir of hatred

Open your eyes
This sphere got black
Like the shivers crawling on my back and yet
I’m seeing all in green and red and white and blue 

Distorted! Aborted!
The final truce is you

I am the antidote, the pill for the raging thought
A glowing orb that’s screaming, voice too low to be heard
And we forget what we saw, what we bled and despise
A blinded rock that feeds us
Way too strong to demise

This sphere got black
Like the shivers crawling on my back and yet
I’m seeing all in green and red and white and blue

Distorted! Aborted!
The final truce is...

Ignoration, a way of life
For the hungry and the poor
Disrupted human souls looking just to score
A new escape they want for their sake
A stance we should take
Cause we’re about to fucking break I can’t read no more

Through the balance of the ages
I’m bringing it up and it’s all down to you
Off tune in the selfish choir of hatred

Open your eyes
This sphere got black
Like the shivers crawling on my back and yet
I`m seeing all in green and red and white and blue

Distorted! Aborted! 
The final truce is you !

duminica trecută a fost concertul Apocalyptica... aceeaşi trupă, aceeaşi locaţie, 6 ani mai târziu...

lucrurile totuşi au stat diferit...

prima trupă, Changing Skins... o plictiseală totală, aş dori să nu-i mai văd sau aud niciodată... n-au nici o treabă cu metalele...

pe White Walls îi mai văzusem anul trecut în deschidere la Blind Guardian, şi nu mi-au plăcut atunci... acum nu ştiu, o fi din cauza antitezei cu ăştia de înainte, o fi din cauză că au schimbat ceva trupă, nu ştiu, dar de data asta mi-au sunat mult mai bine şi chiar au fost piese care mi-au plăcut sincer... băieţii revin pe lista albă...

Apocalyptica nu mai e ce-a fost... din 5 au rămas 4, unul din violonişti (tipul care stătea mereu pe scaun şi nu se pletoşea) părăsind formaţia anul trecut cred... nici compoziţiile nu mai sunt ce-au fost, piesele noi fiind mult mai comerciale decât un Path sau un Somewhere Around Nothing de pe vremuri... păcat... prea puţine cover-uri... nu Seeman, nu Fade to Black, nu One... momentele bune au fost pe Inquisition Symphony, Seek and Destroy şi Master of Puppets, desigur... în afara ăstora m-am cam plictisit... păcat...

—

photo by Miluţă Flueraş...