vineri... în tren către sibiu... trebuie neapărat să povestesc despre personajele cu care am împărţit compartimentul... până la Braşov am nimerit cu un italian de vreo 50 de ani şi nevastă-sa româncă, un tată cu fi-sa de cinci ani, o tipă drăguţă care a dormit tot drumul şi un tip înalt de doi metri şi lat de unul, cu o faţă ce nu inspira nici un fel de inteligenţă, care citea o carte intitulată: “Un sfânt printre oameni – modalităţi de a-ţi creşte harul“... fabulos... italianul vorbea încontinuu, în italieneşte, şi nu numai cu nevastă-sa... fata aia de cinci ani avea o jucărie de pluş în mână, şi la un moment dat italianu zice tare: “magar“... nevastă-sa strigă, “ce-ai amore ?“, la care el arată către jucăria fetei, dar fetiţa îi zice autoritară: “capră“... nevastă-sa (nu a fetiţei) râde şi zice: “asta-i capră toată ziua şi el a văzut-o măgar... ca el“... italianu n-a înţeles nimic da râdea şi zicea: “certo, certo“... genial, câtă iubire...

la Braşov au coborât toţi ăştia şi s-au urcat alţii... o măicuţă, o roşcată super bună, pe la vreo 1.80 şi perfect coaptă, doi puşti pe la 16 ani cu şepci pe care scria “federaţia română de baschet” şi un tip dubios cu haine în toate culorile şi o chitară în spinare... roşcata şi-a pus căşti în urechi şi n-a zis nimic tot drumul, măicuţa s-a culcat... hippiotu vorbeşte primul... ne-a povestit că cântă prin toată ţara prin pub-uri şi locuri dubioase şi face bani un pic mai mulţi decât dă pe trenuri, mâncare şi cazare... tot e bine, putea să facă mai puţini... venea de la costineşti, unde nişte băieţi îi furaseră portofelul şi telefoanele, nu mai avea aproape nici un ban la el şi nici numărul de telefon al ăluia care-l chemase să cânte într-un bar în Sibiu... baschetbaliştii povesteau cum au stat în Braşov în cantonament ca-n închisoare, ţinuţi de un tiran de antrenor, care i-a pedepsit şi nu i-a lăsat să iasă dinăuntru 3 zile... “s-a înfundat şi wc-u şi tot nu ne-a lăsat afară, era jale ce-a rămas acolo“... apoi a fost ceva linişte în tren, până la Avrig... când opreşte trenul în Avrig, baschetbaliştii zic amândoi în cor: “aoleo, să nu călcaţi toată viaţa voastră pe aici, e moarte curată... am jucat odată un meci aici şi seara ne-au luat la bătaie cu bâte de baseball doar pentru că eram de la oraş“... ş-apoi, după 6 ore jumate de mers, am ajuns în Sibiu...

—

până am găsit pensiunea la care am stat, până am lăsat bagaje şi-am mâncat ceva, s-a făcut deja 7... am ajuns în piaţa mare exact când începea totul, înăuntru era plin şi n-am reuşit să mă întâlnesc cu nimeni... mai bine, m-am strecurat singur până foarte aproape de scenă...

primii care au cântat, Lacrimas Profundere... nemţi, dar n-ai zice... nu-i ascultasem înainte şi nici nu mi-au atras atenţia, în orice caz nu în bine... cel puţin două instrumente playback, bassul şi clapele... un solist cu un fund cât unul de furnică şi un stil muzical care copia câte puţin din mai toate trupele de gothic care au mai cântat în anii trecuţi pe la artmania... doar sunetul a fost de remarcat la ei, absolut cristal...

urmau Helloween, o trupă pe care aşteptam s-o văd de foarte multă vreme, chiar dacă s-a schimbat mult de la primele albume, pe când genialul Kai Hansen compunea şi cânta cu ei... dar chiar şi aşa, o trupă de referinţă... tot nemţi, dar de data asta pe bune...

hai s-o iau pe rând... tobele... un set gigantic cu patru tobe de bass, care arăta absolut bestial, mastodonic... dar, exagerarea nu face bine niciodată... tobele alea au stricat tot concertul... s-au auzit incredibil de tare, au acoperit tot restul de instrumente şi bubuiau într-un hal de mă dureau urechile, ceea ce nu mi s-a întâmplat la nici un concert... pe melodii cu linie simplă de tobe se auzeau bine (Dr. Stein, Future World, I Want Out), dar când începea ăla să bată în toate odată se termina tot...

solo-urile fac jumătate din muzica Helloween... solo-uri rapide, melodice, de toate tipurile, de la doi chitarişti care se pricep bine... din păcate, rar se putea distinge ceva printre bubuiturile tobelor, şi asta m-a ofticat la culme... îl vedeam pe Weikath cum dansează pe chitară şi nu auzeam aproape nimic... şi când se opreau tobele totul se auzea aşa de clar...

Andi Deris a fost un vocal perfect... rar am văzut un om pe scenă să interacţioneze aşa de mult cu publicul... a avut şi voce, a cântat bine, ne-a făcut să râdem, tot... încerc să reproduc gluma genială pe care-a zis-o: “this drummer is my best friend, but he’s deaf and dumb... he’s deaf cause he’s got earplugs in his ears, and he’s dumb anyways... last year i bought a bottle of whiskey from japan... do you know how expensive whiskey is in japan ? and it was 20 years old... i could’ve bought a car... anyway, do you know what this drummer did with my whiskey ? he mixed it with coke... you ladies don’t get it, but we guys call that blasphemy” :D...

a fost tare că au încercat să împace pe toată lumea care voia Keeper of the Seven Keys, Halloween sau King for a 1000 Years, melodii care au câte 14 minute fiecare... şi au făcut un medley din toate trei, citez: “with the best parts of the three epic songs“... apreciabil efortul, dar când ajungeau la părţile mele preferate din fiecare piesă treceau la cealaltă... asta e...

şi desigur, pe Future World şi I Want Out am cântat în nebunie... două piese de referinţă pentru gheorghe...

oricum, în principiu a fost un concert bun, dar stricat de faza cu tobele... dacă sunetul ar fi fost bun mi-ar fi plăcut chiar foarte mult... ah, şi ca să dau şi un reper temporal, au cântat cam o oră şi-un sfert, din care vreo 15 minute a fost dialog cu publicul :)

pe cer se ridica o superbă lună plină, pe care o puteţi vedea la Miluţă Flueraş pe facebook...

Tarja Soile Susanna Turunen Cabuli (ne-am dat dracu) a fost o surpriză foarte plăcută... o văzusem în zeci de poze, eram obsedat de ea prin liceu, dar pot să zic că în realitate e chiar mai frumoasă ca în poze... şi are şi vârsta perfectă, mâine împlineşte 34 de ani :D

femeia asta chiar are o voce unică... live nu se aude cu nimic mai prejos decât pe albume, absolut cristal şi foarte puternică...

nici trupa de instrumentişti pe care i-a adus după ea n-au fost de second hand... metaliştii mai cu experienţă l-au recunoscut probabil pe Mike Terrana la tobe, un veteran al genului... şi tipul de la chitară era şmecher, şi pe grif şi pe scenă... de la Terrana am avut parte chiar şi de un solo de tobe bunicel...

a cântat ce era mai bun de pe ambele ei albume, inclusiv obsesiva Falling Awake... mi-a plăcut cum a introdus piesa In For A Kill: “if i were ever asked to write a james bond song, this would be it” :D... şi a remarcat şi ea luna superbă de pe cer...

a încheiat cu trei piese Nightwish: End Of All Hope, Where Were You Last Night (pe care s-a jucat pe refrene, alternând versuri din Livin on a Prayer de Bon Jovi şi Heaven is a Place on Earth de Belinda Carlisle, zicând la sfârşit zâmbind: “wow, that was fun” :D) şi ultima a fost Over The Hills And Far Away, cântată de tot publicul...

Tarja a cântat cam o oră şi 45 de minute, fără bis... se făcuse cam târziu ce-i drept...

concluzia, absolut evidentă: instrumentişti ca-n Nightwish mai găseşti, dar o voce ca a Tarjei nu... ea încă poate cânta piesele Nightwish, dar Nightwish nu-şi mai poate cânta piesele cu suedeza aia... să dai afară o femeie ca asta din trupă este o mare sinucidere... indiferent de motiv... (exagerez evident, toate piesele Nightwish sunt compuse de Tuomas, fără el n-ar fi existat nimic)...

OST:

Tarja – In For A Kill

—

după concert, m-am întâlnit într-un mod absolut surprinzător cu Cezar şi Roxi, echipa Pinky and the Brain de la Freescale Race Challenge :D... am mers la o terasă şi am râs şi băut până aproape de 2 dimineaţa...

this was a good day :)

—

photo by Cerok Veywadh...