în preţul cazării la măreţul hotel Palacky cică era inclus şi micul dejun pentru două zile, care se servea la cafe-bar-ul hotelului... să vă explic ce ne-au pus în mână când ne-am afişat cu foamea-n gât în faţa domnişoarei “de la cantină“, nevorbitoare de limbă engleză: ca mâncare, la alegere între diverse platouri afişate în vitrină, câte unul de fiecare muritor de foame... eu am ales sandvişuri picante (ah da, la ei orice fel de mâncare avea şi o variantă care se numea Picantni sau ceva de genul)... mi-a rămas gura în pământ când am văzut că îmi face trei bucăţi cât palma şi le pune la prăjit... şi le-a mai şi uns cu ceva mişto pe deasupra după ce le-a scos... tare... m-a pus să aleg între ceai şi cafea şi când am zis ceai mi-a arătat o cutie cu o grămadă de sortimente lipton din care să-mi aleg... după asta mi-a dat şi o cutiuţă cu gem şi un măr şi un pahar de apă cu miros de zmeură... nu-mi venea să cred... şi îţi mai punea la dispoziţie şi două calculatoare pe care puteai să intri pe net...

concursul începea la 13... după ce-am îngurgitat (cam pe la 10) ne-am hotărât să mai facem o vizită centrului oraşului că în prima zi ne era prea foame ca să fim atenţi la cărămizi... şi am mers... a fost destul de mişto... în ziua aia se ţinea un festival în Cehia, ceva legat de vrăjitoare, dar n-am reuşit să înţeleg exact ce, că v-am zis că e foarte greu să te înţelegi pe engleză cu cehii... nu scoteai de la ei decât “witch... can’t explain in english“...

cea mai tare fază a excursiei s-a petrecut cu un grup de 4 tipi costumaţi ciudat, cu topoare şi găleţi în mâini, beţi mangă care au venit la noi cu mâna întinsă şi cântând ceva în cehă... Andrei le zice în engleză că nu e ceh, la care unu din ăia patru îi dau din găleată un cui negru de metal făcut probabil de ei, întinde mâna şi zice geniala frază: “WE ARE ŞTUDĂNŢ“... la care eu zic imediat: “WE ARE ŞTUDĂNŢ TOO“... a fost absolut criminală faza, am râs de fiecare dată când ne-am amintit-o până ne-am întors... şi acuma când rostesc cuvintele cu accentul de atunci mă bufneşte râsul... categoric fraza excursiei...

ca cărămizi, Brno are destule... e un oraş care pare foarte medieval, liniştit, interesant... probabil punctul maxim de atracţie pentru turişti este catedrala neagră care arată destul de mişto, foarte doom gothic pe afară şi foarte foarte îngrijit pe dinăuntru... şi nu, n-am izbucnit în flăcări când am intrat în ea, cu toate că Vlad îmi zicea mai bine să nu risc :D

alte lucruri interesante văzute prin Brno includ centrul de teatru experimental, această tipă foarte mişto, aceşti măscărici, aceste vrăjitoare şi această poliţistă :D... that was fun :)

— -> partea serioasă, concursul efectiv:

a fost foarte funny că v-am zis că ăştia de la ON Semi vroiau neapărat să port tricou cu sigla firmei la concurs... iniţial mi-au dat un tricou cu mânecă lungă şi super larg, după aia am făcut rost de alt tricou de la un coleg dar tot cât o husă de maşină era şi într-un final am reuşit să schimb tricoul iniţial pe unul cu mânecă scurtă şi pe mărimea mea :D... dar, înainte de concurs ăştia(lalţi) de la Freescale ne-au dat şi ei tricouri şi au zis să ne îmbrăcăm toţi în ele ca să părem toţi o echipă, să ne distingem... şi erau chiar mişto... grena, pe faţă scria Freescale Semiconductor România şi pe spate Freescale Race Challenge 2010... problema era că nu erau călcate, da arătau mişto oricum... iete o poză cu geniile româniei înainte de a mătura pe jos cu restul naţiilor participante la concurs (sau în cazul nostru, înainte de a face rahatul praf)...

când am plecat de la hotel echipaţi în tricouri, eu cu maşinuţa în mână şi Andrei cu laptopul şi sculele în spinare i-am zis că this is it... data viitoare când ne întoarcem în cameră va fi totul terminat, vom putea reveni la vieţile noastre de acum câteva luni...

concursul începea la ora 14 şi am avut o oră la dispoziţie să ne reglăm toţi parametrii din program... ora asta a fost cea în care ar fi trebuit să ne dăm seama de problemele maşinuţei dar n-am făcut-o şi asta ne-a îngropat...

iniţial, am pus maşina pe traseu şi a căzut la prima curbă, în lapul de învăţare, când mergea cu viteză mică... eu (în prostia mea) am zis că sunt roţile murdare şi că trebuie curăţate... Andrei (în prostia lui) a zis că de fapt e altă pistă şi e altă tensiune de alimentare, şi trebuie scăzută un pic viteza de învăţare... am zis că amândoi avem dreptate (când de fapt nici unu nu avea şi era atât de evident că îmi vine să-mi dau pumni în cap acum când îmi amintesc cât de orbi eram)... i-am curăţat roţile şi i-am scăzut viteza... a mers binişor de câteva ori dar a mai căzut o dată de pe pistă, tot la învăţare... eu m-am gândit un pic că nu e ceva în regulă dar Andrei a zis că sigur e viteza încă prea mare şi de aia cade... într-un final am fost de acord cu el (de ceeeee ?) şi am mai scăzut viteza... dar când am pus-o din nou pe traseu era moartă... era clar că se futuse ceva în ea la ultima căzătură... când am desfăcut-o, un fir de la un integrat era în aer, împreună cu pinul microcontrollerului de care-l lipisem şi cu padul de sub el... asta ne lipsea când mai erau câteva  minute până la concurs... cât am putut să înjur... pinul era rupt de tot n-aveam ce să mai fac... noroc că mai aveam încă un canal la counter pe procesor, am lipit pe ăla o sârmă (de data asta mai elastică) şi l-am pus pe Andrei să modifice repede de tot softul ca să primească întreruperile de la roată pe alt pin şi după vreo 15 minute de muncă la foc automat (hardware + software) era din nou funcţională... chiar am zis: “dacă nu se întâmpla ceva super nasol cu câteva minute înainte de concurs nu era maşina noastră“... după ce Andrei i-a scăzut viteza de învăţare n-a mai căzut de pe traseu şi părea că merge foarte bine pe traseul de test... mie totuşi (undeva în subconştientul adânc probabil) mi se părea că merge mult prea încet la învăţare şi totuşi se ducea un pic de fund în curbe... oricum, începea finala şi am pus maşina aşa la pit stop... de aici au început emoţiile...

când s-a afişat forma traseului de concurs am fost sigur că ceva nasol are să se întâmple... nu îmi părea mie că testasem riguros în laborator combinaţiile alea de curbe şi cross-uri (şi aşa a fost)...

pe banda din stânga a fost dezastru, maşina a căzut de pe traseu la absolut fiecare lap în acelaşi punct, la sfârşitul curbei mari de la mijloc... a fost oribil să pun maşina la loc de 10 ori... eu mă gândeam înainte că şi dacă ne cade o dată de pe lap e dezastru, d-apăi de fiecare dată... oribil... culmea e că până în punctul ăla mergea foarte repede şi corect şi scoteam un timp foarte bun... am ieşit pe locul 11 din 12 după prima etapă... oribil...

pe banda din dreapta a început la fel, a căzut în acelaşi punct de 2 ori, dar de la lapul 3 încolo a început să meargă foarte bine şi n-a mai sărit deloc până la final, ba chiar a mers foarte foarte frumos... îmi venea să înnebunesc de disperare când am văzut cum mergea spre final şi nu înţelegeam ce dracu s-a întâmplat până atunci... lumea a rămas destul de impresionată de cum a mers spre sfârşit şi ne-au aplaudat... too little, too late... cu timpul bun obţinut prin performanţa asta am reuşit să urcăm doar până pe locul 8... timpul de pe prima bandă a fost o catastrofă...

dar să lăsăm performanţa noastră slabă la o parte şi să vorbim despre colegii noştri :D... Cristi (Criser) a luat locul 1, Vlad şi Bogdan au luat locul 2 şi echipa de la automatică a luat locul 3...  (şi noi locul 8 :D)... este absolut fabulos... ne-au invitat, am venit, i-am bătut măr, le-am luat premiile şi am plecat acasă... :D... fabulos... nu cred că Politehnica din Bucureşti şi-a făcut vreodată reclamă mai bună decât asta în străinătate... ete şi o poză de grup de după finală...

după concurs, s-a mai ţinut ceea ce s-a numit Tournament, ceva strict de amuzament, în care se puneau câte două maşinuţe pe un traseu simetric şi cea mai rapidă avansa mai departe, pe structură optimi, sferturi, semifinale şi finală... înainte de asta am avut voie să umblăm la maşinuţă... atunci m-am uitat la cauciucuri şi mi-am dat seama că ele au fost călcâiul lui ahile... arătau ca după război... m-am uitat atent la ele spre soare şi erau crăpate, ultra tocite şi nu făceau contact aproape deloc pe sol... problema a fost că noi schimbasem un cauciuc duminică, dar cum maşina a mers tot weekend-ul şi toată duminică noaptea aproape încontinuu cauciucul ăla s-a distrus şi nu ne-am mai uitat la el... iar celălalt avea pattern-ul de detecţie optică desenat pe el şi nici nu puteam să-l schimbăm aşa uşor... şi atunci de ce a mers bine spre finalul concursului ? pentru că janta patina faţă de cauciuc şi la un moment dat s-au aşezat în poziţiile optime în care aveau aderenţă maximă... porcăriile dracu...

înainte de Tournament i-am cerut lui Cristi un cauciuc şi am schimbat unu din ele... pe celălalt de la senzorul optic n-aveam cum să-l schimbăm fără să petrecem câteva ore să-l redesenăm pe interior... după ce-am schimbat cauciucul a mers muuult mai bine şi în curbele la stânga era foarte stabilă dar în curbele la dreapta tot se ducea de fund... atunci am avut confirmarea... nu vreţi să ştiţi în ce hal am putut să urlu în holul ăla de facultate “futuţi morţii mă-tii, era de la cauciucuri“... cehii au început să râdă, cred că apar şi pe filmare (de care încerc să fac rost)...

mi se pare cel mai frustrant să lucrezi atât de mult să-ţi faci maşinuţa super performantă din punct de vedere electronic şi să scrii tot felul de chestii deştepte în cod şi să pierzi totul din cauză că nu te-ai gândit să schimbi cauciucurile înainte de concurs... suntem dincolo de orice limită a ridicolului... mi-e ruşine de acest mod tipic româneşte de-a face rahatul praf... şi ca să fim complet sinceri... dacă partea mecanică ar fi mers perfect şi dacă maşina ar fi fost la potenţial maxim, am fi ieşit probabil undeva în locurile 2-3... nu am fi reuşit să-l depăşim pe Cristi... maşinuţa lui a mers perfect... până şi Milan Brejl, tipul de la Freescale Brno care a născocit tot concursul ăsta şi care s-a ocupat de organizarea lui a zis la final, despre maşinuţa lui Cristi: “this is what I had in mind when I thought of this contest... this is how I pictured the car would run on track... this is close to perfect“... tot respectul Cristi...

după ce s-a terminat toată tărăşenia, ne-am întors la hotel să ne pregătim pentru cina festivă... Andrei s-a băgat la un duş şi eu am rămas în fotoliu vreo 10 minute cu privirea în gol, încă nu-mi venea să cred cum am putut să aruncăm pe fereastră atâtea zile muncă, mai ales când în ultimele zile maşinuţa mersese foarte bine... asta a fost şi problema... ne făcusem speranţe când văzusem cât de bine mersese în teste... Andrei a zis după concurs că era normal să avem ghinionul ăsta imens la finală, după cât noroc am avut la celelalte etape... trebuia să se compenseze cumva...

cina a fost ceva destul de banal... a fost genial Vlad care îmi zice: “Ai şi tu o cămaşă, şi aia tot neagră“... :D... la un moment dat a venit un tip de la Freescale Brno să ne întrebe ce anume am făcut la maşinuţe noi din România de au mers atât de bine... şi am început să-i explicăm tot ce-am muncit ultimele luni de zile... şi el tot făcea: “aha... i see... and how did you know to do that ?“... şi spre final au venit doi studenţi cehi la masa noastră şi ne-au întrebat dacă pot să stea cu noi, că ei sunt din Pilsen şi nu cunosc Brno, şi dacă ieşim în oraş la bere ar vrea să meargă cu noi... ok...

—

ieşirea în oraş din seara aia a fost super tare... am stat la masă lângă Lukáš şi Jaromír şi am început să discutăm fiecare despre algoritmii folosiţi în maşinuţe... şi făcuserăm complet diferit... ei au ieşit pe locul 4, adică erau cei mai buni dintre cehi şi câştigaseră finala naţională din Cehia... chiar erau băieţi deştepţi şi printre singurii cehi cu care ne-am înţeles foarte bine în engleză... după ce-am băut încă un Starobrno şi două pahare de whisky (noroc cu Vlad că n-am băut singur) îmi trecuse toată supărarea şi am început să vorbim cu cehii despre toate tâmpeniile care ne-au trecut prin cap... Andrei a încercat să zică chiar şi-un banc cu olteni în engleză da n-a avut mare succes “what is an oltean ?” :D...

la întoarcere am venit cu un autobuz cu un şofer absolut dement care probabil era mare fan raliu sau ceva că ne ţineam cu câte două mâini de barele din autobuz şi tot ne dădeam în stânga şi-n dreapta... când am coborât era capăt de linie şi după ce-a deschis uşile s-a auzit un fel de “tam taram” la care eu cu tot whisky-ul din mine am zis a doua frază criminală din ziua respectivă: “a trecut la nivelul următor“...