Milan Kundera – Insuportabila Uşurătate a Fiinţei (Nesnesitelná Lehkost Bytí)

Ar putea părea chiar imposibil că pe lângă atâtea examene, lucrări, ore de facultate, servici, zugrăveală acasă şi ore în şir pierdute cu chitara în mână, aş mai găsi şi timp să citesc ceva. Dar am reuşit. O oră, maxim două pe zi (de fapt pe noapte) şi astfel am reuşit să termin încă o carte.

Una grea. Orice aş zice în continuare despre ea, la baza ei stă „greutatea” ei. Sensul propriu al cuvântului vine din faptul că aproape întrega carte este doar o povestire, dialogurile sunt doar frânturi rare. În plus, toată cartea este ca un nou început de roman, sunt foarte multe idei independente, schimbări ale acţiunii şi personajelor. Au fost destule fraze pe care a trebuit să le citesc de două ori, nu pentru că nu le-am înţeles de prima dată ci pentru că am vrut să le înţeleg perfect. Sunt foarte multe chestii care se leagă şi dacă nu şe acorzi atenţie se poate ca atunci când se reaminteşte ceva să te întrebi dacă chiar ai citit partea aia.

Sensul celălalt al cuvântului nu-l poate înţelege decât cineva care a citit cartea sau poate vreun filozof care şi-a pierdut viaţa încercând să-şi dea seama care dintre cuvintele „uşurătate” şi „greutate” este cel pozitiv şi care cel negativ. Sau dacă măcar se pot defini astfel.

Cartea e complexă. E plină. Nu-i lipseşte absolut nimic. Cu fiecare pagină dată mă gândeam că omu ăsta chiar e un geniu. Mi-au plăcut enorm „Dragostea în vremea holerei” şi „Colecţionarul” dar asta se datorează talentului de scriitor. Kundera este pur geniu. Mie chiar nu-mi place politica, şi e destulă în cartea asta, dar mă gândesc că orice ai scoate din ea ar rămâne pustie pentru că aşa trebuia să fie, să se lege toate între ele. Mi-a plăcut cum a prezentat pe pagini întregi întâmplări care nu au nici cea mai mică legătură cu firul epic al romanului în sine, doar pentru a putea să metaforizeze situaţia din roman cu situaţia din acea întâmplare.

Nu ştiu ce om nebun s-a gândit să transforme cartea într-un film. Nu pot să-mi dau seama cum poţi reproduce pe ecran ce e în cartea asta. Nu prea ai cum. Şi chiar o să mă uit la film doar ca să văd ce a inventat regizorul respectiv. Da Iuluia, ştiu că ai zis că e o porcărie dar trebuie să-l văd...

La câteva zile după aceea, Tomas făcu următoarea reflexie, pe care o menţionez ca anexă, pentru lămurirea capitolului precedent. Să presupunem că ar exista în univers o planetă, unde am veni pe lume a doua oară. În acelaşi timp, ne-am aduce perfect aminte de viaţa petrecută pe Terra, de toată experienţa dobândită aici.

Şi ar mai exista, eventual, încă o planetă, unde fiecare ar vedea lumina zilei pentru a treia oară, înzestrat cu experienţa celor două vieţi trăite anterior.

Şi poate, mai există alte şi alte planete unde specia umană va renaşte săltând de fiecare dată cu o treaptă (cu o viaţă) mai sus pe scara maturizării.

Aceasta este versiunea lui Tomas cu privire la veşnica întoarcere.

Noi însă, cei de pe Terra (pe planeta numărul unu, pe planeta lipsei de experienţă), nu ne putem face, de bună seamă, decât o idee foarte vagă despre ce s-ar fi întâmplat cu omul pe alte planete. Ar fi mai înţelept ? Maturizarea e doar la îndemâna lui ? O poate, oare, dobândi prin repetare ?

Numai în perspectiva acestei utopii ar putea fi justificată folosirea noţiunilor de pesimism şi optimism: optimistul este cel ce-şi închipuie că istoria omenirii va fi mai puţin sângeroasă pe planeta numărul cinci. Pesimistul e cel ce nu crede acest lucru.

Pentru Anca... diferenţa dintre maturitatea fetei şi maturitatea băiatului este înfricoşătoare. În liceu tu îţi treceai cartea asta pe lista celor mai bune cărţi citite de tine iar eu făceam liste cu cântăreţi de manele.

Pentru Maria... sper că îţi aminteşti de ghicitoarea ta, cu mirosul care o bântuia pe Tereza... ei bine, terminasem de citit cartea şi am rămas super supărat că nu am descoperit mirosul... eram convins că era spre sfârşit, când s-au mutat la ţară că acolo era plin de flori... eram convins ca era un miros de floare sau un parfum... oricum, mi-am dat seama după ce am închis cartea... ce chestii mă pui şi tu să caut în cărţi...

Tereza se intinse lângă Tomas. Acesta dormea. Se aplecă spre obrazul lui, şi în clipa când îl sărută, simţi un miros ciudat. Îşi cufundă, o dată şi încă o dată, nările în părul lui şi adulmecă un timp ca un câine; în cele din urmă înţelese: era un miros de femeie, mai precis, un miros de pubis femeiesc.

Editura... impecabilă... nici o greşeală, nici măcar una... ăsta da respect.