duminica trecută a fost concertul Apocalyptica... aceeaşi trupă, aceeaşi locaţie, 6 ani mai târziu...

lucrurile totuşi au stat diferit...

prima trupă, Changing Skins... o plictiseală totală, aş dori să nu-i mai văd sau aud niciodată... n-au nici o treabă cu metalele...

pe White Walls îi mai văzusem anul trecut în deschidere la Blind Guardian, şi nu mi-au plăcut atunci... acum nu ştiu, o fi din cauza antitezei cu ăştia de înainte, o fi din cauză că au schimbat ceva trupă, nu ştiu, dar de data asta mi-au sunat mult mai bine şi chiar au fost piese care mi-au plăcut sincer... băieţii revin pe lista albă...

Apocalyptica nu mai e ce-a fost... din 5 au rămas 4, unul din violonişti (tipul care stătea mereu pe scaun şi nu se pletoşea) părăsind formaţia anul trecut cred... nici compoziţiile nu mai sunt ce-au fost, piesele noi fiind mult mai comerciale decât un Path sau un Somewhere Around Nothing de pe vremuri... păcat... prea puţine cover-uri... nu Seeman, nu Fade to Black, nu One... momentele bune au fost pe Inquisition Symphony, Seek and Destroy şi Master of Puppets, desigur... în afara ăstora m-am cam plictisit... păcat...

—

photo by Miluţă Flueraş...

sâmbătă seara, metale în grill pub... concurs spre ajungere la Wacken, semifinală... nici o trupă n-a cântat mai mult de 30 de minute...

Bolthard au dat-o bine, atât cât a permis clubul şi sunetul din el... au zis un The Sphere foarte bine şi au primit cele mai multe voturi în final... bravo lor...

Cap de Craniu... deci nu... nu, nu, nu...

L.O.S.T. au început cu o piesă nouă, From Nothing To Everything... ţin minte că au mai băgat O Viaţă, Closure, Independent, Remains of Pain şi Ziua Ce Vine... bun, bun...

Monarchy tocmai îşi lansaseră albumul de debut cu o seară înainte, deci trebuiau să fie în formă... şi-au fost... m-au convins să-mi cumpăr albumul şi nu regret, o să scriu zilele următoare şi despre el... Feeding The Beast e o piesă bună de tot...

same band, same place

sperăm să fie cel puţin la fel de mişto ca atunci

be there

marţi seara am fost la concertul A-Chord în care bate colegul meu de la muncă...

totul bun, totul frumos... ca şi data trecută, coverurile după Dire Straits au sunat într-un mare fel... este încă discutabil dacă solistul are vocea identică cu a lui Mark Knopfler sau cu a lui Chris Rea, sau dacă e fix între ei... cert e că Money for Nothing şi Road to Hell au sunat bine, bine de tot...

coverul după Pink Floyd a fost şi el reuşit, dar nu la acelaşi nivel cu cele de mai sus... iar Hotel California a fost ok, dar prea rapidă...

melodiile lor au sunat şi ele bine, mai ales Somnifer care este de departe preferata mea...

un concert reuşit, o seară frumoasă între colegi şi prieteni...

să mai fie...