deci pe lângă concertele din piaţa mare şi mică (separate), anul ăsta s-a mai făcut o scenă în pădurea Dumbrava de pe lângă Sibiu...

cum veneam după o săptămână plină de muncă şi oboseală şi vineri noaptea am stat până pe la 2 în oraş, sâmbătă am dormit ca porcul, că nu m-a trezit nimeni... când am văzut că e ceasul trei jumate când m-am trezit am crezut că încă visez... m-am spălat şi-am fugit în oraş să văd cum ajung la anterior pârâta locaţie...

n-a fost uşor... m-am orientat eu niţel la panoul cu rutele de autobuze şi am luat unul care zicea că merge în Dumbrava, 13-le, cifră magică... bilet n-aveai de unde, totul închis, cunoaştem situaţia şi din capitală... ok, blat, 15 minute mai târziu autobuzul se opreşte la Dumbrava şi o ia la întors... eu mă învârt pe acolo vreo 5 minute, nu găsesc ni’ica şi întreb un poliţai din zonă dacă ştie ceva de vreun concert prin apropiere... ăsta zice că nu poate să fie decât pe lângă muzeu... şi, ajung greu la muzeu ? “o iei tot înainte, vreo 10 minute de mers”... pornesc la drum, merg vreo 15 minute cu mersul lu’ gheorghe şi tot nu se vedea nimic, doar un mare drum în faţă... înjur şi mai merg ceva, când mă claxonează unu cu o dubă şi se opreşte lângă mine: “artmania ? sari înăuntru“... era un microbuz care se ducea să facă un ban cinstit la întoarcere... am mai mers încă vreo 5 minute cu 50km/h ca să ajungem, la care el zice: “aveai ceva de pedalat“... nu i-am dat nimic...

ajung acolo fix la ora 17, exact când începeau să cânte constănţenii de la Interitus Dei... în jur, iarbă, munţi, copaci, 40-50 de tricouri negre şi bere... parcă eram la ost... băieţii au cântat fix o oră... era prima dată când îi vedeam, auzisem de ei de la mai multă lume, numai de bine... şi da, de bine a fost şi acolo, chiar mi-au plăcut... m-au terminat cu cover-ul ăla cu che guevara pe care l-am urcat aici acu câteva zile, de când m-am întors de la sibiu numai melodia aia am ascultat-o, am pe last.fm peste 500 de plays la ea... iar live a sunat cel puţin de două ori mai heavy şi mai mişto... foarte puţină lume, în faţa scenei eram vreo 6-7 oameni... aruncă unul din chitarişti o pană şi cade pe jos lângă mine, mă aplec şi-o iau... imediat vine o tipă foarte drăguţă la mine şi-mi zice pe cel mai duios ton: “te roog, vrei să-mi dai mie pana, că n-am prins niciodată nici o pană“... la care eu, sorb din bere şi zic sec: “nici p-asta n-ai prins-o“... dar, era foarte drăguţă şi i-am dat-o...

la întoarcere totul a fost mult mai simplu, se pare că erau nişte curse speciale de autobuze angajate de artmania, gratuite pentru cei cu brăţări albastre... dacă nu eram retard poate mă interesam şi eu înainte să merg pe jos tot judeţul sibiu...

piaţa mare... lume mult mai puţină decât în seara precedentă... cel puţin de vreo 2-3 ori mai puţină, astfel că am reuşit să mă întâlnesc cu mai toată lumea, chiar şi cu lume cu care m-am văzut prima dată... s-ar face vreo trei rânduri de nume dacă ar fi numai să-i enumăr pe fiecare...

prima trupă de sâmbătă, nişte unii bătrâni de le zice Republica... n-auzisem de ei şi nici nu are rost să mai aud... n-au nici o treabă cu rock-ul, nu ştiu cum au ajuns ăştia la artmania... un fel de electro-funk-căcat, de acu 20 de ani, jumate playback, un dezastru... deci nu...

urmau Sonata Arctica, una din cele mai vechi prezenţe în playlisturile mele, cam de pe vremea când ascultam obsesiv Nightwish (acu 7-8 ani)... finlandezii au avut un sunet foarte bun şi Tony Kakko s-a auzit foarte bine... citisem nişte cronici de la Kavarna care ziceau că Tony a fost praf la voce, dar na, fiecare are zile bune şi rele, iar sâmbătă a fost o zi bună pentru el... din păcate m-am plictisit un pic pentru că n-au cântat aproape nici o piesă pe care s-o fi ştiut şi care-mi plăcea, n-am idee de ce... piese geniale ca Letter To Dana, Picturing the Past, Mary-Lou, Still Loving You, Wildfire... nimic... de-abia la bis, ultimele piese au fost Replica şi Fullmoon... pe Replica chiar am cântat fiecare vers... în rest, nu ascultasem nimic... cu toate astea, n-au sunat rău, şi mi-am dat seama ce mişto merge muzica lor dacă o asculţi cu ochii închişi... foarte frumos...

OST:

Sonata Arctica – Replica

după o foarte lungă pauză, au început să cânte şi italienii de la Lacuna Coil, de la care ştiam doar două piese şi faptul că au o gagică bună de tot la voce... se pare că au şi un bărbat la voce, dar tot tipa rămâne baza... mi-au plăcut, într-o măsură moderată, dar mai mult decât mă aşteptam sincer... plus că-s italieni şi eu am boală pe ăştia... dar gagica, bună-n draci... şi cică are 39 de ani în pana mea... italienii ăştia, proşti şi cu femei bune...

după concerte i-am vizitat şi expoziţia foto a domnului Miluţă Flueraş... roşcata de la sirenia atrăgea toată atenţia, nu se mai vedea nimic în jurul tabloului cu ea... ca dovadă că până şi roy khan trăgea cu ochiul la ea de pe peretele opus... genială poziţia celor două cadre...

—

photo by Liviu Zaharescu, de parcă nu scria destul de mare pe ea... e prea mişto tipa, că altfel aş fi pus-o pe asta cu Tony Kakko, a lui Miluţă...

—

duminică n-am reuşit să mai prind loc în acceleratul de la 14 jumate, şi a trebui să-mi iau la ăla de 17... chiar şi aşa, concertul Quart’Elle era imposibil de prins pentru că nu mai era nici un tren mai târziu de ora aia... sorry girls, chiar aş fi vrut să aud coverurile Metallica la violoncele...

băi şi vineri am dat 35 de lei pe bilet şi duminică 42... că cică s-a scumpit trenu sâmbătă noaptea... ai dreacu, şi trenurile merg din ce în ce mai prost...

povestea la întoarcere e mult mai tristă, trenul plin de metalişti care se întorceau de la festival şi eu am nimerit în compartiment cu nişte ţărani care s-au urcat ei la Ucea şi erau proşti de le curgeau mucii din nas şi ascultau manele la telefon... şi cine pula mea să le zică să nu mai facă asta, când vine naşul să ne ceară biletele şi chiar atunci îi sună şi lui telefonu a manea... ţară de căcat...

şi încă un kil de muie pentru metrorex (că nici nu le-am mai dat de ceva vreme), care încă tot n-a înţeles nimic... să ajungi în gară la 23:15 şi să ţi se zică că din păcate nu mai pleacă nici un tren în direcţia unirii e atât de stupid încât nici putere să le dau muie nu mai am...

cu ocazia asta am testat cursele de noapte ratb, alea cu N în faţă... decent, dar mai au de lucru la organizare... toată lumea aleargă disperată în staţie şi întreabă în stânga şi-n dreapta care autobuz ajunge unde, că pleacă toate 23 odată şi e jale... şi, ştiţi cât de sictiriţi şi scârbe sunt de obicei şoferii pe ratb... eh, în timpul nopţii sunt de două ori mai sictiriţi şi mai scârbe...

vineri... în tren către sibiu... trebuie neapărat să povestesc despre personajele cu care am împărţit compartimentul... până la Braşov am nimerit cu un italian de vreo 50 de ani şi nevastă-sa româncă, un tată cu fi-sa de cinci ani, o tipă drăguţă care a dormit tot drumul şi un tip înalt de doi metri şi lat de unul, cu o faţă ce nu inspira nici un fel de inteligenţă, care citea o carte intitulată: “Un sfânt printre oameni – modalităţi de a-ţi creşte harul“... fabulos... italianul vorbea încontinuu, în italieneşte, şi nu numai cu nevastă-sa... fata aia de cinci ani avea o jucărie de pluş în mână, şi la un moment dat italianu zice tare: “magar“... nevastă-sa strigă, “ce-ai amore ?“, la care el arată către jucăria fetei, dar fetiţa îi zice autoritară: “capră“... nevastă-sa (nu a fetiţei) râde şi zice: “asta-i capră toată ziua şi el a văzut-o măgar... ca el“... italianu n-a înţeles nimic da râdea şi zicea: “certo, certo“... genial, câtă iubire...

la Braşov au coborât toţi ăştia şi s-au urcat alţii... o măicuţă, o roşcată super bună, pe la vreo 1.80 şi perfect coaptă, doi puşti pe la 16 ani cu şepci pe care scria “federaţia română de baschet” şi un tip dubios cu haine în toate culorile şi o chitară în spinare... roşcata şi-a pus căşti în urechi şi n-a zis nimic tot drumul, măicuţa s-a culcat... hippiotu vorbeşte primul... ne-a povestit că cântă prin toată ţara prin pub-uri şi locuri dubioase şi face bani un pic mai mulţi decât dă pe trenuri, mâncare şi cazare... tot e bine, putea să facă mai puţini... venea de la costineşti, unde nişte băieţi îi furaseră portofelul şi telefoanele, nu mai avea aproape nici un ban la el şi nici numărul de telefon al ăluia care-l chemase să cânte într-un bar în Sibiu... baschetbaliştii povesteau cum au stat în Braşov în cantonament ca-n închisoare, ţinuţi de un tiran de antrenor, care i-a pedepsit şi nu i-a lăsat să iasă dinăuntru 3 zile... “s-a înfundat şi wc-u şi tot nu ne-a lăsat afară, era jale ce-a rămas acolo“... apoi a fost ceva linişte în tren, până la Avrig... când opreşte trenul în Avrig, baschetbaliştii zic amândoi în cor: “aoleo, să nu călcaţi toată viaţa voastră pe aici, e moarte curată... am jucat odată un meci aici şi seara ne-au luat la bătaie cu bâte de baseball doar pentru că eram de la oraş“... ş-apoi, după 6 ore jumate de mers, am ajuns în Sibiu...

—

până am găsit pensiunea la care am stat, până am lăsat bagaje şi-am mâncat ceva, s-a făcut deja 7... am ajuns în piaţa mare exact când începea totul, înăuntru era plin şi n-am reuşit să mă întâlnesc cu nimeni... mai bine, m-am strecurat singur până foarte aproape de scenă...

primii care au cântat, Lacrimas Profundere... nemţi, dar n-ai zice... nu-i ascultasem înainte şi nici nu mi-au atras atenţia, în orice caz nu în bine... cel puţin două instrumente playback, bassul şi clapele... un solist cu un fund cât unul de furnică şi un stil muzical care copia câte puţin din mai toate trupele de gothic care au mai cântat în anii trecuţi pe la artmania... doar sunetul a fost de remarcat la ei, absolut cristal...

urmau Helloween, o trupă pe care aşteptam s-o văd de foarte multă vreme, chiar dacă s-a schimbat mult de la primele albume, pe când genialul Kai Hansen compunea şi cânta cu ei... dar chiar şi aşa, o trupă de referinţă... tot nemţi, dar de data asta pe bune...

hai s-o iau pe rând... tobele... un set gigantic cu patru tobe de bass, care arăta absolut bestial, mastodonic... dar, exagerarea nu face bine niciodată... tobele alea au stricat tot concertul... s-au auzit incredibil de tare, au acoperit tot restul de instrumente şi bubuiau într-un hal de mă dureau urechile, ceea ce nu mi s-a întâmplat la nici un concert... pe melodii cu linie simplă de tobe se auzeau bine (Dr. Stein, Future World, I Want Out), dar când începea ăla să bată în toate odată se termina tot...

solo-urile fac jumătate din muzica Helloween... solo-uri rapide, melodice, de toate tipurile, de la doi chitarişti care se pricep bine... din păcate, rar se putea distinge ceva printre bubuiturile tobelor, şi asta m-a ofticat la culme... îl vedeam pe Weikath cum dansează pe chitară şi nu auzeam aproape nimic... şi când se opreau tobele totul se auzea aşa de clar...

Andi Deris a fost un vocal perfect... rar am văzut un om pe scenă să interacţioneze aşa de mult cu publicul... a avut şi voce, a cântat bine, ne-a făcut să râdem, tot... încerc să reproduc gluma genială pe care-a zis-o: “this drummer is my best friend, but he’s deaf and dumb... he’s deaf cause he’s got earplugs in his ears, and he’s dumb anyways... last year i bought a bottle of whiskey from japan... do you know how expensive whiskey is in japan ? and it was 20 years old... i could’ve bought a car... anyway, do you know what this drummer did with my whiskey ? he mixed it with coke... you ladies don’t get it, but we guys call that blasphemy” :D...

a fost tare că au încercat să împace pe toată lumea care voia Keeper of the Seven Keys, Halloween sau King for a 1000 Years, melodii care au câte 14 minute fiecare... şi au făcut un medley din toate trei, citez: “with the best parts of the three epic songs“... apreciabil efortul, dar când ajungeau la părţile mele preferate din fiecare piesă treceau la cealaltă... asta e...

şi desigur, pe Future World şi I Want Out am cântat în nebunie... două piese de referinţă pentru gheorghe...

oricum, în principiu a fost un concert bun, dar stricat de faza cu tobele... dacă sunetul ar fi fost bun mi-ar fi plăcut chiar foarte mult... ah, şi ca să dau şi un reper temporal, au cântat cam o oră şi-un sfert, din care vreo 15 minute a fost dialog cu publicul :)

pe cer se ridica o superbă lună plină, pe care o puteţi vedea la Miluţă Flueraş pe facebook...

Tarja Soile Susanna Turunen Cabuli (ne-am dat dracu) a fost o surpriză foarte plăcută... o văzusem în zeci de poze, eram obsedat de ea prin liceu, dar pot să zic că în realitate e chiar mai frumoasă ca în poze... şi are şi vârsta perfectă, mâine împlineşte 34 de ani :D

femeia asta chiar are o voce unică... live nu se aude cu nimic mai prejos decât pe albume, absolut cristal şi foarte puternică...

nici trupa de instrumentişti pe care i-a adus după ea n-au fost de second hand... metaliştii mai cu experienţă l-au recunoscut probabil pe Mike Terrana la tobe, un veteran al genului... şi tipul de la chitară era şmecher, şi pe grif şi pe scenă... de la Terrana am avut parte chiar şi de un solo de tobe bunicel...

a cântat ce era mai bun de pe ambele ei albume, inclusiv obsesiva Falling Awake... mi-a plăcut cum a introdus piesa In For A Kill: “if i were ever asked to write a james bond song, this would be it” :D... şi a remarcat şi ea luna superbă de pe cer...

a încheiat cu trei piese Nightwish: End Of All Hope, Where Were You Last Night (pe care s-a jucat pe refrene, alternând versuri din Livin on a Prayer de Bon Jovi şi Heaven is a Place on Earth de Belinda Carlisle, zicând la sfârşit zâmbind: “wow, that was fun” :D) şi ultima a fost Over The Hills And Far Away, cântată de tot publicul...

Tarja a cântat cam o oră şi 45 de minute, fără bis... se făcuse cam târziu ce-i drept...

concluzia, absolut evidentă: instrumentişti ca-n Nightwish mai găseşti, dar o voce ca a Tarjei nu... ea încă poate cânta piesele Nightwish, dar Nightwish nu-şi mai poate cânta piesele cu suedeza aia... să dai afară o femeie ca asta din trupă este o mare sinucidere... indiferent de motiv... (exagerez evident, toate piesele Nightwish sunt compuse de Tuomas, fără el n-ar fi existat nimic)...

OST:

Tarja – In For A Kill

—

după concert, m-am întâlnit într-un mod absolut surprinzător cu Cezar şi Roxi, echipa Pinky and the Brain de la Freescale Race Challenge :D... am mers la o terasă şi am râs şi băut până aproape de 2 dimineaţa...

this was a good day :)

—

photo by Cerok Veywadh...

Interitus Dei – Hasta Siempre Comandante Che Guevara
[cover Carlos Puebla, desigur]

—

asta-i cu ce-am venit eu în cap de la Artmania :D...
de mâine vin şi cronicile

pentru Helloween... şi Tarja...
şi Sonata Arctica... :D

ne mai auzim duminică

Endhiran

bah ce glumă de film... nu-mi vine să cred cât de tâmpiţi au putut să fie indienii care au făcut chestia asta...

în primul rând, au făcut un film cu un terminator magneto care se credea în matrix şi după asta i-au pus numele Chitti şi l-au pus să danseze şi să bage trandafiri în grenăzi...

şi s-au chinuit un miliard de ani la efectele speciale din scenele interesante, dar restul filmului este editat de o jenă fără limite... într-un cadru intră două dube din lateral în botul unui merţan, îi face bucăţi partea din faţă, iar în cadrul următor acelaşi merţan e lacrimă, doar cu ceva găuri de gloanţe în capotă... la sfârşit, actoru principal se tunde scurt ca să semene cu robotul, dar a doua zi are părul din nou ca înainte... lame... nici măcar nu vreau să-mi amintesc de scena cu maşina care se loveşte de stâlp şi ricoşează înapoi pe un trailer pe autostradă...

alternează incredibil de repede scenele scurte originale în care rămâi “wow, ok“, cu alea lungi în care cauţi cu disperare butonul de fast forward...

e foarte, foarte lung... şi mi-e incredibil de greu să-i dau o notă...

nota 7 pentru film (8.75 pentru efort)