avionul din Brno spre Praga pleca la 5 jumate dimineaţa (cu sau fără noi, dar mai mult cu noi, pentru că grupul nostru a fost cam 80% din pasageri, pe lângă noi mai urcând doar vreo 3-4 persoane :) )... deci am apucat să dormim cam 3 ore... pe la 3 jumate dimineaţa, cu ochii în gură, ne-am spălat şi ne-am îmbrăcat şi am coborât să aşteptăm taxiurile către aeroport... ne numărăm, iese 10 persoane... parcă venisem 12... Vlad şi Bogdan n-aveau ei nici un stres... sforăiau pe rupte, cu ambele telefoane pe “încă 5 minute“... într-un final am plecat... ploua...

de data asta ATR-ul s-a zgâlţâit niţel, fiind mult mai urât afară decât la venire... şi eu eram un pic mahmur de la whisky-urile alea şi nu eram încă complet treaz... dar în 40 de minute eram în Praga...

avionul spre Bucureşti pleca la 11:40... deci aveam cam 4 ore de vizitat Praga... and we did our best...

am făcut încă un blat monstruos pe autobuz până la prima staţie de metrou că nu mai avea nimeni monezi şi pe metrou la fel... şi am coborât la ceva ce se numea Staroměstská... care avea nişte scări rulante până-n nori... să te fi pus dracu să te împiedici pe ele, terci te făceai până jos...

am văzut nush ce râu şi cu podurile de pe el şi ne-am plimbat pe acolo... castelul se vedea undeva în spate dar am zis că clar n-avem timp să ajungem până la el... am vizitat marele ceas din Praga, pe care n-am fost în stare să-l citim, după cum se poate vedea din figurile noastre parcă demne de un iq cât numărul de la pantof... nu vă lăsaţi totuşi înşelaţi, we are actually za bright ones că altfel n-ajungeam acolo...

faza zilei a s-a petrecut în faţa unei clădiri de genul ăsteia, la care eu îi zic lu Vlad: “băi tu vezi că ăştia sunt super obsedaţi de Coat of Arms-uri şi au câte unu pe aproape fiecare clădire ?“... la care el se uită în sus la clădire şi-mi zice... “unul ?“...

altă fază amuzantă a fost când făceau mişto de mine că am luat în Cehia numai obiectivul de 50 de mm şi alergam pe acolo în faţă şi-n spate pe post de zoom optic... şi zicea Ionuţ că vrea o poză cu el în care să se vadă toată clădirea în spatele lui... ok... şi m-am pus pe fugă vreo 30 de metri în spate (moment la care au început să râdă toţi)... şi a ieşit poza asta :D (care de fapt ar fi trebuit în idee să iasă aşa :D)...

printre chestiile interesante pe care le-am văzut prin oraş pot să enumăr acest afiş cu muzeul de instrumente medievale de tortură, acest afiş cu muzeul comunismului “get intimate with history” :D, acest porumbel zgribulit şi maşinile astea două care se ofereau să te ducă la castel pentru un tur complet, contra a aproximativ 200 ron, ceea ce mi se pare absolut incredibil de scump...

vă mai ofer şi o poză de grup...

nici în Praga lumea nu prea vorbea limba engleză... în principal din cauză că această lume nu exista, fiind 6 dimineaţa... dar pe la ora 9 au început să se deschidă magazinele şi ne-am orientat şi noi spre ceva de înfulecat... mie mi-a făcut poftă un stand de îngheţată... “speak english ?” / head nod... bineînţeles, cum aş fi putut spera altceva... lasă că ne înţelegem prin semne... era un afiş mare pe care scria 25Kc, deci ăla trebuia să fie preţul... simplu... tipa ia vafa în mână şi se uită întrebătoare către mine... eu mă uit la lista de arome şi îndrept degetul strâmb către căpşuni... pune o cupă în vafă şi se uită din nou întrebătoare la mine... eu am zis că ok, tre să aleg mai multe înseamnă... mă mai gândesc o secundă şi arăt cu acelaşi deget strâmb către caramel... pune şi cupa aia în vafă şi iar se uită întrebătoare la mine... chiar mă gândeam fericit că uite ce namilă de îngheţată îmi dă tipa pentru 25 de coroane (4 lei)... atunci vine Dan şi zice: “dai 50 de coroane pe o îngheţată ?“... atunci m-am prins şi n-am mai arătat cu degetul strâmb către nici o altă aromă şi am scos banii... a fost bună...

un epic fail genial... era un porumbel pe un gard care stătea foarte mişto el acolo liniştit şi m-am dus tiptil să-l surprind într-o poză... uimitor, am reuşit şi a ieşit această poză minunată... imediat după asta, s-a gândit şi Irina să facă acelaşi lucru... dar singura poză mirobolantă care a ieşit în urma acestei tentative este acest epic fail surprins tot de mine... probabil una din cele mai bune fotografii pe care am făcut-o vreodată...

o altă fotografie foarte reuşită de mine este aceasta, care l-a făcut pe Dan foarte fericit şi de care iar sunt foarte mândru... cu această variaţiune...

într-un final ne-am retras spre aeroport... unde am văzut acest avion genial care avea scris pe el “ice ice baby”... n-am înţeles exact cine ar putea să scrie pe un avion, că nu cred că pilotul este singular... oricum, nu cred că mai găseşti alte avioane pe care să scrie ceva de genul ăsta aşa :D

zborul spre Bucureşti a fost din nou lipsit de mari evenimente, doar la aterizarea pe Otopeni au fost mici probleme cu vântul sau ceva, că pilotul tot mişca avionul ba în stânga ba în dreapta şi tot mai scotea câte puţin din aripă până s-a poziţionat deasupra pistei... motiv de glume între mine şi Vlad: “e prima dată după simulări” / “are algoritm adaptiv“... :D

şi e super frustrant că am făcut de la aeroport până acasă mai mult decât am făcut din Praga în Bucureşti... oraş de căcat...

—

concluziile acestei minunate excursii...

• Praga este un oraş absolut genial şi care arată exact cum ar trebui să arate un oraş ca să nu vreau să plec din el...
• în general lumea a fost foarte liniştită şi în Brno şi în Praga... nici un cocalar, nici un ţigan, NICI UN CÂINE PE STRADĂ... or fi toţi la noi şi de aia...
• îţi ia cam o zi să te obişnuieşti cu vorbitul cursiv în engleză dar odată ce ţi-ai trecut sistemul de gândire direct în engleză este piece of cake... mă gândeam acasă că o să mă bâlbâi şi o să stau mult să mă gândesc cum să formulez ceva dar în cele mai multe din cazuri frazele au curs cursiv...
• mi-a plăcut mult grupul cu care am mers şi o să-mi fie dor de ei... diversitatea a fost genială... 12 ingineri din diverşi ani, diverse facultăţi, diverse firme din acelaşi domeniu, de vârste diferite (21 – 33), studenţi şi profesori... dar care ne-am înţeles destul de bine... cel puţin cu Vlad am râs pe săturate, că deh... rockerii între ei...

a meritat pe deplin cele multe multe zile, nopţi, săptămâni, luni de zile de muncă...

şi dacă s-ar ţine concursul şi la anul, aş ştii exact ce trebuie să fac ca să corectez toate tâmpeniile pe care le-am făcut anul ăsta în procesul de dezvoltare a maşinuţei... asta înseamnă experienţă...

—

“and on the seventh day, he rested“

a fost şi campionatul mondial de snooker de anul ăsta... n-am văzut absolut nimic din el, e prima dată în ultimii patru ani în care nu nu am putut să urmăresc nici un meci şi să nu mă uit până dimineaţa la finală...

am aflat întâmplător că noul campion mondial e Neil Robertson... bine că nu m-am uitat, că mai tare mă ofticam...

Neil Robertson este unul din puţinii jucători care îmi sunt total antipatici şi pe care nu-i suport să mă uit când joacă... nu mă puneţi să explic de ce, pur si simplu... e o chestie de gusturi...

şi am aflat şi de porcăria pe care a făcut-o John Higgins cu banii luaţi ca să piardă nişte meciuri... păcat... s-a dus pe pulă şi snooker-ul... e foame mare de tot în lume...

în preţul cazării la măreţul hotel Palacky cică era inclus şi micul dejun pentru două zile, care se servea la cafe-bar-ul hotelului... să vă explic ce ne-au pus în mână când ne-am afişat cu foamea-n gât în faţa domnişoarei “de la cantină“, nevorbitoare de limbă engleză: ca mâncare, la alegere între diverse platouri afişate în vitrină, câte unul de fiecare muritor de foame... eu am ales sandvişuri picante (ah da, la ei orice fel de mâncare avea şi o variantă care se numea Picantni sau ceva de genul)... mi-a rămas gura în pământ când am văzut că îmi face trei bucăţi cât palma şi le pune la prăjit... şi le-a mai şi uns cu ceva mişto pe deasupra după ce le-a scos... tare... m-a pus să aleg între ceai şi cafea şi când am zis ceai mi-a arătat o cutie cu o grămadă de sortimente lipton din care să-mi aleg... după asta mi-a dat şi o cutiuţă cu gem şi un măr şi un pahar de apă cu miros de zmeură... nu-mi venea să cred... şi îţi mai punea la dispoziţie şi două calculatoare pe care puteai să intri pe net...

concursul începea la 13... după ce-am îngurgitat (cam pe la 10) ne-am hotărât să mai facem o vizită centrului oraşului că în prima zi ne era prea foame ca să fim atenţi la cărămizi... şi am mers... a fost destul de mişto... în ziua aia se ţinea un festival în Cehia, ceva legat de vrăjitoare, dar n-am reuşit să înţeleg exact ce, că v-am zis că e foarte greu să te înţelegi pe engleză cu cehii... nu scoteai de la ei decât “witch... can’t explain in english“...

cea mai tare fază a excursiei s-a petrecut cu un grup de 4 tipi costumaţi ciudat, cu topoare şi găleţi în mâini, beţi mangă care au venit la noi cu mâna întinsă şi cântând ceva în cehă... Andrei le zice în engleză că nu e ceh, la care unu din ăia patru îi dau din găleată un cui negru de metal făcut probabil de ei, întinde mâna şi zice geniala frază: “WE ARE ŞTUDĂNŢ“... la care eu zic imediat: “WE ARE ŞTUDĂNŢ TOO“... a fost absolut criminală faza, am râs de fiecare dată când ne-am amintit-o până ne-am întors... şi acuma când rostesc cuvintele cu accentul de atunci mă bufneşte râsul... categoric fraza excursiei...

ca cărămizi, Brno are destule... e un oraş care pare foarte medieval, liniştit, interesant... probabil punctul maxim de atracţie pentru turişti este catedrala neagră care arată destul de mişto, foarte doom gothic pe afară şi foarte foarte îngrijit pe dinăuntru... şi nu, n-am izbucnit în flăcări când am intrat în ea, cu toate că Vlad îmi zicea mai bine să nu risc :D

alte lucruri interesante văzute prin Brno includ centrul de teatru experimental, această tipă foarte mişto, aceşti măscărici, aceste vrăjitoare şi această poliţistă :D... that was fun :)

— -> partea serioasă, concursul efectiv:

a fost foarte funny că v-am zis că ăştia de la ON Semi vroiau neapărat să port tricou cu sigla firmei la concurs... iniţial mi-au dat un tricou cu mânecă lungă şi super larg, după aia am făcut rost de alt tricou de la un coleg dar tot cât o husă de maşină era şi într-un final am reuşit să schimb tricoul iniţial pe unul cu mânecă scurtă şi pe mărimea mea :D... dar, înainte de concurs ăştia(lalţi) de la Freescale ne-au dat şi ei tricouri şi au zis să ne îmbrăcăm toţi în ele ca să părem toţi o echipă, să ne distingem... şi erau chiar mişto... grena, pe faţă scria Freescale Semiconductor România şi pe spate Freescale Race Challenge 2010... problema era că nu erau călcate, da arătau mişto oricum... iete o poză cu geniile româniei înainte de a mătura pe jos cu restul naţiilor participante la concurs (sau în cazul nostru, înainte de a face rahatul praf)...

când am plecat de la hotel echipaţi în tricouri, eu cu maşinuţa în mână şi Andrei cu laptopul şi sculele în spinare i-am zis că this is it... data viitoare când ne întoarcem în cameră va fi totul terminat, vom putea reveni la vieţile noastre de acum câteva luni...

concursul începea la ora 14 şi am avut o oră la dispoziţie să ne reglăm toţi parametrii din program... ora asta a fost cea în care ar fi trebuit să ne dăm seama de problemele maşinuţei dar n-am făcut-o şi asta ne-a îngropat...

iniţial, am pus maşina pe traseu şi a căzut la prima curbă, în lapul de învăţare, când mergea cu viteză mică... eu (în prostia mea) am zis că sunt roţile murdare şi că trebuie curăţate... Andrei (în prostia lui) a zis că de fapt e altă pistă şi e altă tensiune de alimentare, şi trebuie scăzută un pic viteza de învăţare... am zis că amândoi avem dreptate (când de fapt nici unu nu avea şi era atât de evident că îmi vine să-mi dau pumni în cap acum când îmi amintesc cât de orbi eram)... i-am curăţat roţile şi i-am scăzut viteza... a mers binişor de câteva ori dar a mai căzut o dată de pe pistă, tot la învăţare... eu m-am gândit un pic că nu e ceva în regulă dar Andrei a zis că sigur e viteza încă prea mare şi de aia cade... într-un final am fost de acord cu el (de ceeeee ?) şi am mai scăzut viteza... dar când am pus-o din nou pe traseu era moartă... era clar că se futuse ceva în ea la ultima căzătură... când am desfăcut-o, un fir de la un integrat era în aer, împreună cu pinul microcontrollerului de care-l lipisem şi cu padul de sub el... asta ne lipsea când mai erau câteva  minute până la concurs... cât am putut să înjur... pinul era rupt de tot n-aveam ce să mai fac... noroc că mai aveam încă un canal la counter pe procesor, am lipit pe ăla o sârmă (de data asta mai elastică) şi l-am pus pe Andrei să modifice repede de tot softul ca să primească întreruperile de la roată pe alt pin şi după vreo 15 minute de muncă la foc automat (hardware + software) era din nou funcţională... chiar am zis: “dacă nu se întâmpla ceva super nasol cu câteva minute înainte de concurs nu era maşina noastră“... după ce Andrei i-a scăzut viteza de învăţare n-a mai căzut de pe traseu şi părea că merge foarte bine pe traseul de test... mie totuşi (undeva în subconştientul adânc probabil) mi se părea că merge mult prea încet la învăţare şi totuşi se ducea un pic de fund în curbe... oricum, începea finala şi am pus maşina aşa la pit stop... de aici au început emoţiile...

când s-a afişat forma traseului de concurs am fost sigur că ceva nasol are să se întâmple... nu îmi părea mie că testasem riguros în laborator combinaţiile alea de curbe şi cross-uri (şi aşa a fost)...

pe banda din stânga a fost dezastru, maşina a căzut de pe traseu la absolut fiecare lap în acelaşi punct, la sfârşitul curbei mari de la mijloc... a fost oribil să pun maşina la loc de 10 ori... eu mă gândeam înainte că şi dacă ne cade o dată de pe lap e dezastru, d-apăi de fiecare dată... oribil... culmea e că până în punctul ăla mergea foarte repede şi corect şi scoteam un timp foarte bun... am ieşit pe locul 11 din 12 după prima etapă... oribil...

pe banda din dreapta a început la fel, a căzut în acelaşi punct de 2 ori, dar de la lapul 3 încolo a început să meargă foarte bine şi n-a mai sărit deloc până la final, ba chiar a mers foarte foarte frumos... îmi venea să înnebunesc de disperare când am văzut cum mergea spre final şi nu înţelegeam ce dracu s-a întâmplat până atunci... lumea a rămas destul de impresionată de cum a mers spre sfârşit şi ne-au aplaudat... too little, too late... cu timpul bun obţinut prin performanţa asta am reuşit să urcăm doar până pe locul 8... timpul de pe prima bandă a fost o catastrofă...

dar să lăsăm performanţa noastră slabă la o parte şi să vorbim despre colegii noştri :D... Cristi (Criser) a luat locul 1, Vlad şi Bogdan au luat locul 2 şi echipa de la automatică a luat locul 3...  (şi noi locul 8 :D)... este absolut fabulos... ne-au invitat, am venit, i-am bătut măr, le-am luat premiile şi am plecat acasă... :D... fabulos... nu cred că Politehnica din Bucureşti şi-a făcut vreodată reclamă mai bună decât asta în străinătate... ete şi o poză de grup de după finală...

după concurs, s-a mai ţinut ceea ce s-a numit Tournament, ceva strict de amuzament, în care se puneau câte două maşinuţe pe un traseu simetric şi cea mai rapidă avansa mai departe, pe structură optimi, sferturi, semifinale şi finală... înainte de asta am avut voie să umblăm la maşinuţă... atunci m-am uitat la cauciucuri şi mi-am dat seama că ele au fost călcâiul lui ahile... arătau ca după război... m-am uitat atent la ele spre soare şi erau crăpate, ultra tocite şi nu făceau contact aproape deloc pe sol... problema a fost că noi schimbasem un cauciuc duminică, dar cum maşina a mers tot weekend-ul şi toată duminică noaptea aproape încontinuu cauciucul ăla s-a distrus şi nu ne-am mai uitat la el... iar celălalt avea pattern-ul de detecţie optică desenat pe el şi nici nu puteam să-l schimbăm aşa uşor... şi atunci de ce a mers bine spre finalul concursului ? pentru că janta patina faţă de cauciuc şi la un moment dat s-au aşezat în poziţiile optime în care aveau aderenţă maximă... porcăriile dracu...

înainte de Tournament i-am cerut lui Cristi un cauciuc şi am schimbat unu din ele... pe celălalt de la senzorul optic n-aveam cum să-l schimbăm fără să petrecem câteva ore să-l redesenăm pe interior... după ce-am schimbat cauciucul a mers muuult mai bine şi în curbele la stânga era foarte stabilă dar în curbele la dreapta tot se ducea de fund... atunci am avut confirmarea... nu vreţi să ştiţi în ce hal am putut să urlu în holul ăla de facultate “futuţi morţii mă-tii, era de la cauciucuri“... cehii au început să râdă, cred că apar şi pe filmare (de care încerc să fac rost)...

mi se pare cel mai frustrant să lucrezi atât de mult să-ţi faci maşinuţa super performantă din punct de vedere electronic şi să scrii tot felul de chestii deştepte în cod şi să pierzi totul din cauză că nu te-ai gândit să schimbi cauciucurile înainte de concurs... suntem dincolo de orice limită a ridicolului... mi-e ruşine de acest mod tipic româneşte de-a face rahatul praf... şi ca să fim complet sinceri... dacă partea mecanică ar fi mers perfect şi dacă maşina ar fi fost la potenţial maxim, am fi ieşit probabil undeva în locurile 2-3... nu am fi reuşit să-l depăşim pe Cristi... maşinuţa lui a mers perfect... până şi Milan Brejl, tipul de la Freescale Brno care a născocit tot concursul ăsta şi care s-a ocupat de organizarea lui a zis la final, despre maşinuţa lui Cristi: “this is what I had in mind when I thought of this contest... this is how I pictured the car would run on track... this is close to perfect“... tot respectul Cristi...

după ce s-a terminat toată tărăşenia, ne-am întors la hotel să ne pregătim pentru cina festivă... Andrei s-a băgat la un duş şi eu am rămas în fotoliu vreo 10 minute cu privirea în gol, încă nu-mi venea să cred cum am putut să aruncăm pe fereastră atâtea zile muncă, mai ales când în ultimele zile maşinuţa mersese foarte bine... asta a fost şi problema... ne făcusem speranţe când văzusem cât de bine mersese în teste... Andrei a zis după concurs că era normal să avem ghinionul ăsta imens la finală, după cât noroc am avut la celelalte etape... trebuia să se compenseze cumva...

cina a fost ceva destul de banal... a fost genial Vlad care îmi zice: “Ai şi tu o cămaşă, şi aia tot neagră“... :D... la un moment dat a venit un tip de la Freescale Brno să ne întrebe ce anume am făcut la maşinuţe noi din România de au mers atât de bine... şi am început să-i explicăm tot ce-am muncit ultimele luni de zile... şi el tot făcea: “aha... i see... and how did you know to do that ?“... şi spre final au venit doi studenţi cehi la masa noastră şi ne-au întrebat dacă pot să stea cu noi, că ei sunt din Pilsen şi nu cunosc Brno, şi dacă ieşim în oraş la bere ar vrea să meargă cu noi... ok...

—

ieşirea în oraş din seara aia a fost super tare... am stat la masă lângă Lukáš şi Jaromír şi am început să discutăm fiecare despre algoritmii folosiţi în maşinuţe... şi făcuserăm complet diferit... ei au ieşit pe locul 4, adică erau cei mai buni dintre cehi şi câştigaseră finala naţională din Cehia... chiar erau băieţi deştepţi şi printre singurii cehi cu care ne-am înţeles foarte bine în engleză... după ce-am băut încă un Starobrno şi două pahare de whisky (noroc cu Vlad că n-am băut singur) îmi trecuse toată supărarea şi am început să vorbim cu cehii despre toate tâmpeniile care ne-au trecut prin cap... Andrei a încercat să zică chiar şi-un banc cu olteni în engleză da n-a avut mare succes “what is an oltean ?” :D...

la întoarcere am venit cu un autobuz cu un şofer absolut dement care probabil era mare fan raliu sau ceva că ne ţineam cu câte două mâini de barele din autobuz şi tot ne dădeam în stânga şi-n dreapta... când am coborât era capăt de linie şi după ce-a deschis uşile s-a auzit un fel de “tam taram” la care eu cu tot whisky-ul din mine am zis a doua frază criminală din ziua respectivă: “a trecut la nivelul următor“...

Iron Man 2

aproape la fel de bun ca prima parte, cu destule momente amuzante dar parcă un pic prea tipic film de acţiune şi efecte speciale... trebuie totuşi să apreciem prezenţa Scarletei în film (“i want one“)...

geniali ăia de la Patria care au uitat să schimbe rolele la un moment dat... profi...

cretzule vezi că mai era o scenă după credits... o vezi pe youtube...

nota 8.99

—

şi muie metrorex... nu mai luase de ceva vreme...

înainte de toate, prezentez formaţia deplasată în Cehia... de la stânga la dreapta: Maria şi Cristi (echipa E06 – Just US), Adrian şi Irina (echipa A43 – S.M.A.S.H), Andrei (cealaltă jumătate din echipa E40 – RoadKill), Dan Tudose (profesor din partea Automaticii), Ionuţ Cutaş (Freescale), Ionuţ Frujină (Freescale), Mihnea Udrea (profesor din partea Electronicii), Vlad şi Bogdan (echipa E12 – The Knack)... ditai grupu de 12 oameni :D... deci de acu voi folosi doar numele şi aveţi legenda de mai sus să faceţi conexiunea...

excursia a început foarte bine cu un telefon de la Andrei pe la 4 jumate dimineaţa care zicea că văr-su i-a dat ţeapă şi nu mai vine să ne ia... după 5 minute totuşi se rezolvase treaba...

prima dată pe aeroport... mă aşteptam să fie mult mai riguros controlul şi totul mult mai tărăgănat, dar n-a fost... mi-au dat biletul pe numele Gheoeghe şi după aia am trecut la check-in... acolo era genial coşul de gunoi transparent în care se aruncau toate obiectele interzise la bagajul de mână în avion... am văzut înăuntru o sabie de juma de metru (O SABIE...  DE JUMA DE METRU... ce geniu se gândise oare că intră cu ea în avion ???), un făcăleţ (câteodată ţi se face de-o ciorbă cu tăiţei chiar în avion nu ?), pistoale de jucărie şi sute de foarfeci de toate mărimile posibile :D...

eu nu mai zburasem niciodată (neavând aripi)... înainte de decolare începuserăm deja glumele din jargonul concursului: “să vezi cum bagă acum motorVoltage 6000” sau “orice numai să nu dea MOTOR_DISABLE”... :D.. geeks...

decolarea a fost interesantă, nu mi s-a părut nimic senzaţional... nu-i înţeleg pe cei cărora li se face rău sau frică în timp ce merg cu avionul... iată o privelişte a carpaţilor de înainte de-a intra în nori... restul zborului a fost liniştit şi destul de monoton... aterizarea a fost cât se poate de liniştită... mă aşteptam la mult mai multe de la ea :D... here iz za plane (Boeing 737)... am traversat repede aeroportul din Praga şi ne-am urcat în avionul spre Brno... ăsta era un ATR42, ceva mult mai mic şi cu elice :D... mi-a plăcut că la decolare pilotul i-a dat nos rău de tot de ne-a dat cu capul pe spate şi în 10 secunde eram în aer :D... şi la aterizare a pus o frână de l-a oprit imediat... tot respectul... stewardeza cehoaică din zborul ăsta a fost cea mai frumoasă dintre toate... sorry, n-am poze :D

ne-au dus la hotel (nişte taxiuri contractate de Freescale Brno), undeva în Technology Park-ul din Brno, o zonă plină de facultăţi şi tineret... ne-au cazat la un anume Hotel Palacky, plin cu studenţi... după asta am ieşit să mâncăm ceva prin oraş... trebuia să schimbăm şi ceva bani... ceva info de monetărie... la ei se folosesc coroanele ceheşti (că de aia sunt ceheşti) şi preţurile le calculam uşor că 6 coroane fac un leu... deci trebuia să ai la tine doar împărţirea la 6... am adus acasă câte o monedă cam din fiecare tip... 1, 2, 5, 10 şi 20 de coroane... numai de 50 n-am adus că am zis că e cam mult, zgârcit ce sunt :D

automatele de bilete sunt destul de complicate şi merg numai cu monezi... şi sunt automate :D... nu exista nici o cucoană care să-ţi vândă belet... a fost greu prima dată când ne-am deplasat, să înţelegem cum e cu timpul maxim pe bilet, cu schimbarea de zone şi cu valabilitatea şi pe tramvai, şi pe autobuz (şi pe metrou în Praga)... am încercat să întrebăm un student de pe peron cum e treaba cu zonele da n-am găsit mari vorbitori de limba engleză pe acolo... soluţia a fost total românească şi de efect... blat...

am ajuns prin centru şi ne-am mai plimbat înfometaţi pe acolo dar într-un final ne-am stabilit la o teresă şi am îngurgitat nişte delicatese pe care nu le găseşti decât în Cehia (sigur că da), mai exact pizza (eu... alţii şi altceva)... berea care se găsea peste tot era Starobrno, deci aia am băut... eu n-am mai văzut până atunci bere neagră cu 3.8% alcool, dar mergea şi aşa... n-aţi fi vrut totuşi să fiţi în locul chelneriţei care la final a trebuit să dea fiecăruia rest la bancnote de 500 sau 1000 de coroane :D...

după toate ăştia am mers în facultate (care era absolut evident în faţa noastră dar totuşi a trebuit s-o ocolim timp de o oră în speranţa că o vom găsi altundeva) ca să ne recuperăm coletul cu maşinuţele trimis de luni şi să facem ultimele reglaje la maşinuţă...

culmea, când am pus maşinuţele pe traseul lor nu mai mergea nici una bine... toate cădeau la prima curbă... deci se pare că cei de la automatică aveau oarece dreptate când se dădeau cu fundul de pământ că pista de la electronică era pârtie faţă de pista lor şi de aia n-au făcut nici un rahat pe ea la finala naţională... se pare că şi asta din cehia era mai alunecoasă decât cea de la electronica noastră, şi pe lângă asta se alimenta şi cu tensiune mai mare (15.6V măsuraţi de mine la ei, faţă de 14.4 măsuraţi la noi)... nu e nevoie să zic că astfel de diferenţe contează enorm când ai totul reglat la limită ca să meargă cât mai repede... au urmat vreo 40 de minute de nebunie acolo cu toate patru echipele buluc pe pistă, schimbând câte o variabilă şi venind să testeze şi tot aşa...

a fost genial că până atunci toţi eram prieteni şi ne distrasem împreună, băusem, glumisem, dar când eram toţi pe aceeaşi pistă cu 4 maşinuţe mai să ne luăm la pumni :D “bah, tu deja ai pus-o... cât dracu o mai laşi ?”... “cine urmează ? eu stau deja aici, vreau s-o pun în sensul ăla, n-o pune şi tu invers”... “ÎMI VINE SĂ DAU CU EA DE PĂMÂNT”... cam toate astea veneau de la Vlad :D

cel mai genial mi s-a părut că tot codul scris sec de luni până joi a mers foarte ok :D... rar mi se întâmplă să scriu ceva cod (destul de lung chiar) care să nu aibă cel puţin un bug (câteodată cât casa)... pe principiul că ce merge din prima e defect... dar mă rog, aici părea că merge totul... am dat toţi parametrii în jos, a făcut 10 lapuri şi stătea pe pistă şi am plecat că ne dădeau ăia afară din facultate...

cehii sunt cât casa de mari, solizi şi toţi umblă în pantaloni scurţi... era frumos afară dar nouă ne era răcoare cu blugi şi geacă pe noi...

ah şi încă ceva... toate magazinele s-au închis la ora 20... vroiam să luăm ceva cărţi de joc (şi chiar mai important mâncare :D) da n-am mai avut de unde... Andrei s-a dus după nişte cornuri sau ceva şi s-a întors după 2 ore şi zicea că a ajuns din nou până în centru ca să găsească ceva deschis cu mâncare...

that’s it for day one...